Robert Sawyer - Programatorul divin

— Ştiu unele chestii, răspunse extraterestrul, însă nu ştiu cum să vindec cancerul. Mama mea a murit tot de cancer.

Ricky îl privi cu mult interes. Părea că ar fi dorit să-şi exprime regretul, dar în mod clar nu ştia cum anume.

Susan se ridică şi aduse cotletele de miel şi jeleul de mentă din bucătărie.

Am mâncat în tăcere.

Am înţeles că se ivise o oportunitate care probabil n-avea să se mai repete.

Hollus era aici în carne şi oase.

După cină, l-am rugat să mă însoţească în cabinet. A avut mici probleme în a coborî jumătatea de palier, totuşi s-a descurcat.

M-am apropiat de un fişet cu două sertare şi am scos un teanc de hârtii.

— Se obişnuieşte, i-am explicat, ca oamenii să scrie un document numit testament, în care să dea indicaţii despre cum ar trebui să fie împărţite bunurile lor personale după moarte. Evident, eu las aproape totul lui Susan şi Ricky, deşi fac şi unele donaţii — Societăţii canadiene de luptă împotriva cancerului, muzeului meu şi altor câtorva. Nişte lucruri vor merge, de asemenea, la fratele meu, la copiii lui şi la alte două rude.

Am făcut o pauză, după care am spus:

— M-am… m-am gândit să-mi modific testamentul pentru a-ţi lăsa ceva şi ţie, Hollus, dar — ei bine, părea inutil. Vreau să zic că probabil tu nu vei mai fi pe-aici după moartea mea şi, de fapt, oricum nu eşti pe-aici în mod real. Însă în seara asta…

— În seara asta, aprobă forhilnorul, sunt aici în mod real.

Am ridicat teancul de hârtii.

— Probabil că-i mai simplu să ţi le dau chiar acum. Este dactilograma cărţii mele Dinozaurii canadieni. În ziua de azi, oamenii scriu cărţi pe calculatoare, totuşi aceasta a fost bătută la o maşină de scris mecanică. Nu are nici o valoare reală şi informaţiile sunt acum destul de depăşite, dar este mărunta mea contribuţie la literatura de popularizare despre dinozauri şi, ei bine, mi-ar plăcea s-o ai tu — ca de la un paleontolog la altul.

Am ridicat uşor din umeri.

— Ceva care să-ţi amintească de mine.

Extraterestrul luă hârtiile. Pedunculii oculari i se mişcară după configuraţii complexe.

— Familia ta nu o va dori?

— Ei au exemplare ale cărţii apărute.

Forhilnorul desfăcu o porţiune din ţesătura din jurul torsului, dezvăluind un fel de pungă mare dintr-un material similar plasticului. Paginile de manuscris nu ocupară decât un spaţiu mic din volumul pungii.

— Mulţumesc, rosti el.

Tăceam amândoi. În cele din urmă, am rostit:

— Nu, Hollus — eu îţi mulţumesc. Pentru tot.

M-am întins şi mi-am pus mâna pe braţul lui.

După ce Hollus s-a întors pe nava lui spaţială, am rămas până târziu în sufragerie în seara aceea. Luasem două analgezice şi le lăsam să-şi facă efectul înainte de a mă culca; uneori, din cauza greţei, mi-era greu să nu vomit pilulele.

Poate că forhilnorul avea dreptate, mi-am spus. Poate că nu exista nici un pistol fumegând pe care l-aş fi acceptat. El spusese că totul se găsea aici, chiar în faţa ochilor mei.

Adevăratul orb este cel care nu vrea să vadă. Împreună cu versetul al douăzeci şi nouălea, acesta este unul dintre citatele mele religioase favorite.

Dar eu nu eram orb, ce naiba! Eu aveam un ochi critic, ochi de sceptic, ochi de savant.

Mă uimea faptul că viaţa de pe alte planete folosea acelaşi cod genetic. Desigur, Fred Hoyle sugerase că Pământul — poate şi alte planete — fusese însămânţat cu viaţă la nivel de bacterii, care sosise din spaţiul cosmic; dacă toate planetele pe care le vizitase Hollus fuseseră însămânţate din aceeaşi sursă, atunci codul genetic ar fi fost, bineînţeles, acelaşi.

Însă chiar dacă teoria lui Hoyle nu este adevărată — şi, de fapt, nu-i o teorie tocmai satisfăcătoare, deoarece nu face nimic altceva decât să împingă originea vieţii către alte locuri pe care nu le putem examina cu uşurinţă —, poate că existau motive întemeiate pentru care numai acei douăzeci de aminoacizi erau adecvaţi pentru viaţă.

Aşa cum Hollus şi cu mine discutasem mai demult, ADN-ul are patru litere în alfabetul său: A, C, G şi T, pentru adenină, citozină, guanină şi timină, bazele ce formează treptele scării sale.

Perfect — un alfabet din patru litere. Dar cât de lungi sunt cuvintele în limbajul genetic? Ei bine, ţelul acestui limbaj este de a specifica secvenţe de aminoacizi, cărămizile cu care se construiesc proteinele şi, aşa cum am spus, există douăzeci de aminoacizi diferiţi care sunt folosiţi de formele de viaţă. Evident, nu-i puteţi identifica pe fiecare dintre cei douăzeci de aminoacizi prin cuvinte având lungimea de numai o literă, întrucât un alfabet de patru litere oferă doar patru cuvinte diferite de câte o literă. Şi n-aţi putea rezolva problema nici prin cuvintele de două litere: într-un limbaj cu numai patru caractere, există doar şaisprezece cuvinte posibile de câte două litere. Totuşi, dacă veţi folosi cuvinte de trei litere, oho! atunci veţi avea o supraabundenţă, un vocabular biochimic bogat ca al lui William F. Buckley conţinând ameţitorul număr de şaizeci şi patru de cuvinte. Vom rezerva douăzeci de cuvinte pentru aminoacizi şi încă două pentru semnele de punctuaţie — unul pentru începutul transcrierii şi altul pentru sfârşitul ei. Asta înseamnă că numai douăzeci şi două dintre cele şaizeci şi patru de cuvinte posibile sunt necesare pentru ca ADN-ul să funcţioneze. Dacă o divinitate proiectase codul genetic, ea trebuie să se fi uitat la surplusul de vocabular şi să se fi întrebat ce să facă cu el.

Mi se pare că o asemenea entitate ar fi avut două opţiuni. Una ar fi fost să lase nedefinite celelalte patruzeci şi două de secvenţe, tot aşa cum în limbajele reale există secvenţe de litere ce nu formează cuvinte valide. În felul acela, dacă una dintre secvenţele respective apărea într-un lanţ de ADN, ai fi ştiut că în procesul de copiere se strecurase o eroare — o greşeală de culegere genetică, ce transformase codul valid A-T-A în, să zicem, înşiruirea A-T-C care era lipsită de noimă. Acesta ar fi fost un semnal limpede şi util că se întâmplase ceva greşit.

Alternativa ar fi fost să accepte faptul că erorile de copiere erau inevitabile, dar să încerce să le reducă impactul, adăugând sinonime în limbajul genetic. În loc să existe câte un cuvânt pentru fiecare aminoacid, puteau să existe trei cuvinte care să însemne toate acelaşi lucru. În felul acela s-ar fi utilizat până la şaizeci dintre cuvintele posibile; atunci puteau exista două cuvinte care să însemne „start” şi alte două care să însemne „stop”, completând dicţionarul ADN. Dacă sinonimele ar fi fost grupate logic, s-ar fi putut evita erorile de transcriere; dacă A-G-A, A-G-C şi A-G-G însemnau toate acelaşi lucru şi nu puteai să citeşti clar decât primele două litere, ai fi avut totuşi destule şanse să ghiceşti ce însemna cuvântul chiar fără să cunoşti a treia literă.

De fapt, ADN-ul chiar foloseşte sinonime. Şi dacă fiecare aminoacid ar fi specificat prin trei sinonime, ai privi codul şi ai spune: mda, cineva a gândit cu atenţie proiectul ăsta. Însă, doi aminoacizi — leucina şi serina — sunt specificaţi prin câte şase sinonime fiecare, pe când alţii prin patru, trei, doi sau chiar un singur termen: bietul triptofan, este specificat doar prin codul T-G-G.

Pe de altă parte, codul A-T-G poate însemna fie amino-acidul metionină (şi pentru el nu există sinonime genetice), fie, în funcţie de context, semnul de punctuaţie pentru „Începere transcripţie” (care, de asemenea, nu are sinonime).