Robert Sawyer - Programatorul divin

— Da.

— Şi că strămoşii tăi de pe atunci erau, ca şi strămoşii mei şi ai wreedilor, creaturi mici care trăiau la marginea ecosistemului.

— Aşa este, încuviinţă Hollus.

— Dar strămoşii aceia aveau creiere capabile să dezvolte inteligenţă. Strămoşii mei erau crepusculari, erau activi în amurg. De aceea şi-au dezvoltat ochi mari şi cortex vizual sofisticat. Şi, evident, capacitatea creierului de a procesa imaginile rezultante.

— Sugerezi că baza pentru inteligenţă poate să apară doar la animalele aflate la — care a fost expresia ta? — la marginea unui ecosistem? Animale silite să se hrănească noaptea?

— Poate. Iar dacă este aşa, atunci inteligenţa se poate dezvolta doar dacă sunt eliminate animalele dominante şi tâmpe.

— Bănuiesc că da, zise Hollus. Însă — aha, înţeleg. Vrei să spui că circumstanţele ce ar fi putut da naştere vieţii, ba până şi începuturile inteligenţei, ar fi putut să fie codificate chiar în designul Universului, dar că nu există nici un mod de a aduce inteligenţa în prim-plan, de a o lăsa să înflorească şi să se dezvolte, fără intervenţie directă.

Spre propria mea surpriză, am rostit:

— Da, asta-i ipoteza mea.

— În felul acesta s-ar explica extincţiile de acum şaizeci şi cinci de milioane de ani. Totuşi cum le explici pe cele anterioare?

— Cine ştie? Poate că au fost, de asemenea, necesare pentru a deplasa ecosistemul în direcţia dezvoltării inteligenţei. Extincţiile de la sfârşitul permianului au ajutat pe Terra la eliberarea drumului pentru reptilele de tip mamifere — strămoşii mamiferelor. Capacitatea lor de a-şi regla temperatura corpului era poate irelevantă în climatul blând care a existat până la glaciaţiunea planetară care a determinat extincţiile acelea. Dar în timpul unei glaciaţiuni până şi capacitatea primitivă de reglare a temperaturii e o însuşire valoroasă — iar eu bănuiesc că adevărata homeotermie, care a evoluat din capacitatea respectivă, este altă cerinţă a inteligenţei. Prin urmare, extincţia din permian a fost un mod de a spori substanţial procentajul de homeoterme în formare, asigurând şansa ca proprietatea aceasta — homeotermia — să nu fie depăşită şi eliminată din genele speciilor.

— Însă cum ar fi putut Creatorul declanşa o eră glaciară? întrebă Hollus.

— Păi, dacă presupunem că a catapultat câte un asteroid spre fiecare dintre planetele noastre pentru a sfârşi cretacicul, ar fi putut, de asemenea, să sfărâme unul sau doi asteroizi pe orbită, iar din sfărâmăturile respective să fi construit inele în jurul planetelor, la sfârşitul permianului. Dacă are înclinaţia corespunzătoare, un asemenea inel poate umbri considerabil planeta, coborându-i temperatura într-atât încât să determine glaciaţiuni masive. Sau ar fi putut genera un nor de praf care să învăluie complet partea aceasta din galaxie, umbrind simultan toate planetele — a ta, a mea şi a wreedilor.

— Şi celelalte extincţii în masă?

— Alte reglaje fine de acelaşi fel. De exemplu, cea din triasic a îngăduit dinozaurilor, sau echivalenţilor lor, să ajungă dominanţi pe cele trei planete. Fără dominaţia ecosistemelor de către dinozauri, mamiferele — sau octopozii homeotermi de pe Beta Hydri IE şi viviparele ca T’kna de pe Delta Pavonis — n-ar fi fost niciodată împinse spre o existenţă crepusculară care a determinat dezvoltarea unor creiere mai mari. Dacă nu eşti forma dominantă, trebuie să fii inteligent ca să supravieţuieşti.

Era ciudat să-l văd pe păianjenul gigantic jucând rolul de avocat al diavolului.

— Totuşi unica dovadă directă, spuse el, a manipulării evoluţiei vieţii de către Creator după începerea ei este coincidenţa privind datele la care au avut loc extincţiile în masă pe Beta Hydri III, Delta Pavonis II şi Sol III. Da, este posibil ca tot Creatorul să fi manipulat în mod similar dezvoltarea vieţii pe cele şase planete abandonate pe care le-am vizitat, dar în privinţa asta noi nu am putut găsi nici o dovadă lipsită de echivoc.

— Poate că inteligenţa se poate dezvolta în acest univers prin pură întâmplare, am spus eu. Chiar şi printr-o şansă aleatorie, asteroizii se ciocnesc de planete la aproximativ fiecare zece milioane de ani. Pe de altă parte, nu vei avea niciodată mai multe specii inteligente care să coexiste simultan, dacă nu umbli niţel asupra datelor temporale — şi nu numai o dată, ci de câteva ori. Ca să revin la metafora gătitului, sigur că da, o salată ar putea să apară de la sine, printr-o şansă aleatorie — să zicem, graţie vântului care aduce laolaltă suficiente materii vegetale. Şi chiar o friptură poate apărea de la sine: un trăsnet loveşte exact aşa cum trebuie o vacă. Ai putea obţine până şi vin: struguri care s-au adunat la un loc şi au fermentat. Este însă imposibil ca toate acestea să coexiste simultan — un pahar de vin, o salată şi o friptură — fără o mulţime de intervenţii din afară. Acelaşi lucru poate fi adevărat şi în privinţa apariţiei simultane a mai multor forme de viaţă inteligentă.

— Asta ridică însă o întrebare: de ce şi-ar dori Dumnezeu să existe simultan mai multe forme de viaţă inteligentă? observă extraterestrul.

Mi-am mângâiat bărbia.

— Este o întrebare bună, am fost de acord.

— Într-adevăr.

Am reflectat o vreme, dar nici unul dintre noi nu găsea un răspuns pe măsură. Era aproape ora 17:00.

— Hollus! am rostit.

— Da?

— Aş vrea să-ţi cer o favoare.

Ochii lui pediculari se opriră din mişcare.

— Da?

— Aş dori să vii acasă cu mine. Vreau să spun, îngăduie-mi să iau proiectorul de holoforme la mine acasă, pentru ca tu să apari acolo.

— În ce scop?

— Aşa… aşa fac oamenii. Noi ne invităm prietenii la cină. Ai putea să-mi cunoşti familia.

— Prietenii…, repetă Hollus.

Brusc m-am simţit ca un idiot. Pe lângă Hollus, eu eram o fiinţă primitivă; chiar dacă psihologia lui i-ar fi permis să simtă afecţiune faţă de alţii, cu siguranţă nu avea vreun sentiment faţă de mine. Eu nu eram decât un mijloc spre un scop.

— Scuză-mă, am spus. N-am intenţionat să te constrâng.

— Nu mă constrângi, zise Hollus. Sunt încântat că tu simţi pentru mine ceea ce simt eu pentru tine.

Ochii lui pediculari dansau.

— Aş dori foarte mult să îţi cunosc familia şi să îţi vizitez casa.

Am fost surprins să constat că ochii mi se umeziseră.

— Mulţumesc, am spus. Mulţumesc foarte mult. Am tăcut puţin, apoi am adăugat: Desigur, dacă preferi pot să-i aduc pe ei aici. Nu trebuie să mergem la mine acasă.

— Nu, rosti Hollus. Doresc să procedăm în acest fel. Familia ta constă din perechea ta, Susan, corect?

Mă auzise vorbind de mai multe ori cu ea la telefon.

— Da. Şi fiul meu, Ricky.

Am răsucit fotografia înrămată de pe birou, astfel ca s-o poată vedea.

Ochii pediculari s-au orientat către poză.

— Aspectul lui nu este similar cu al tău.

— Este înfiat, am răspuns ridicând uşor din umeri. Nu este copilul meu biologic.

— Aha, spuse Hollus. Mi-ar face plăcere să îi întâlnesc pe amândoi. Diseară ar fi prea devreme?

Am surâs. Ricky avea să fie încântat.

— Diseară este perfect, am aprobat.

Sprâncenele lui Cooter Falsey se strânseră în semn de confuzie, când tânărul îl privi pe J.D. Ewell.

— Cum vine asta „căutăm ceva care e deja mort”?

Ewell continua să stea pe marginea patului de motel.

— Aici în Toronto au un muzeu unde sunt expuse nişte fosile speciale. Reverendul Millet spune că fosilele alea sunt minciuni. O blasfemie. Iar ei vor arăta fosilele extraterestrului ăla mare, ca un păianjen.