Robert Sawyer - Programatorul divin

— Da? făcu Falsey.

— Lumea noastră este mărturia creaţiei Domnului. Iar fosilele alea sunt fie un fals, fie lucrarea diavolului. Creaturi cu cinci ochi! Creaturi cu spini îndreptaţi în toate părţile. Şi savanţii le spun extratereştrilor că lucrurile alea sunt adevărate.

— Toate fosilele sunt falsuri, rosti Falsey. Create de Domnul pentru a pune la încercare credinţa sufletelor slabe.

— Noi doi ştim asta. Şi aşa-i destul de rău că ateii îi pot învăţa pe copiii noştri despre fosile la şcoală, dar acum le arată şi extratereştrilor, minţindu-i că noi credem minciuna evoluţiei. Extratereştrii sunt împinşi să creadă că noi, oamenii, nu credem în Domnul Dumnezeu. Trebuie să le arătăm clar că savanţii ăia păgâni nu vorbesc în numele tuturor.

— Aşa că…, rosti Falsey invitându-l pe Ewell să-şi continue ideea.

— Aşa că reverendul Millet vrea ca noi să distrugem fosilele alea. „Braşoavele Shale”, cum le spune el, sunt aici într-o expoziţie temporară specială şi vor pleca mai departe, spre Washington. Dar asta nu se va-ntâmpla pentru că noi vom pune capăt braşoavelor Shale o dată pentru totdeauna, astfel ca extratereştrii să-nţeleagă că nu credem în asemenea scorneli.

— Nu vreau să fie rănit cineva, zise Falsey.

— Nu va fi rănit nimeni.

— Şi extraterestrul? Unul dintre ei petrece foarte mult timp în muzeu. O să dăm de bucluc mare dacă-l rănim.

— Tu nu citeşti ziarele? De fapt, el nu-i acolo — aia-i doar o proiecţie.

— Şi cei care vizitează muzeul? Poate că sunt induşi în eroare, uitându-se la fosilele alea, însă nu sunt oameni răi ca doctorii ăia de avorturi.

— Nu-ţi face griji, spuse Ewell. O s-o facem duminică seara, după închiderea muzeului.

Le-am telefonat lui Susan şi lui Ricky şi le-am spus să se pregătească pentru un musafir special; Susan putea să facă miracole, chiar dacă era anunţată cu numai trei ore înaintea unei vizite. Am mai lucrat o vreme la jurnalul meu, apoi am părăsit muzeul. Începusem să port o pălărie cu boruri căzute şi ochelari de soare pentru a-mi ascunde chipul, cât timp parcurgeam distanţa scurtă de la intrarea personalului la staţia de metrou; fanaticii OZN-urilor continuau să se adune în faţa intrării principale a MRO, la o distanţă destul de mare. Deocamdată nici unul nu mă interceptase — şi, la ora la care am ieşit în seara asta, toţi păreau să fi plecat acasă. Am coborât în staţia de metrou şi m-am urcat într-un tren argintiu.

În staţia Dundas, în vagon a urcat un tânăr cu o barbă blondă şi rară. Avea vârsta potrivită pentru a fi student la Ryerson; campusul acela se afla chiar la nord de Dundas. Tânărul purta o bluză verde de trening pe care scria cu litere albe:

ÎN MRO UN EXTRATERESTRU

ÎN QUEEN’S PARK UN MONSTRU

Am zâmbit; clădirile din Queen’s Park găzduiau Parlamentul provinciei Ontario. Se pare că toţi erau porniţi împotriva premierului Harris.

Când am ajuns în cele din urmă acasă, pe Ellerslie, mi-am chemat soţia şi fiul şi i-am dus în sufragerie. Am deschis servieta şi am pus dodecaedrul proiectorului de holoforme pe măsuţa de cafea. După care m-am aşezat pe sofa. Ricky se cuibări lângă mine, iar Susan se cocoţă pe braţul fotoliului de două persoane. Am privit ceasul albastru al videorecorderului, care arăta ora 19:59. Hollus fusese de acord să ni se alăture la ora 20:00.

Am aşteptat, cu Ricky foindu-se. La activare, proiectorul emitea întotdeauna un piuit pe două tonuri, dar deocamdată era mort.

20:00.

20:01.

20:02.

Ştiam că ceasul videorecorderului era bun; era un Sony care prelua un semnal de sincronizare temporală prin cablu. M-am întins spre măsuţa de cafea şi am modificat puţin poziţia dodecaedrului, de parcă asta ar fi avut vreo importanţă.

20:03.

20:04.

— Ei bine, vorbi Susan adresându-se încăperii, ar trebui să mă duc să pregătesc salata.

Eu şi Ricky am continuat să aşteptăm. La 20:10, Ricky spuse:

— Ce ţeapă!

— Îmi pare rău, puştiule, am zis. Cred c-a intervenit ceva.

Nu puteam crede că Hollus mă abandonase. Multe lucruri pot fi iertate, dar a-l face pe un tată de râs în ochii fiului său nu e unul dintre ele.

— Până mâncăm pot să mă uit la televizor? întrebă Ricky.

În mod obişnuit, seara îl lăsam să se uite numai o oră la televizor şi o făcuse deja. Nu puteam să-l dezamăgesc însă din nou.

— Sigur că da, am încuviinţat.

Ricky se ridică. Am oftat adânc. Spusese că eram prieteni.

Ce să-i faci? M-am ridicat, am luat proiectorul, l-am cântărit în palmă, apoi l-am pus înapoi în servietă şi…

Dinspre uşa din spate se auzi un zgomot. Am închis servieta şi am pornit într-acolo să văd ce se întâmpla. Uşa din spatele casei se deschidea pe o terasă din lemn pe care o construisem împreună cu cumnatul meu, Tad, cu cinci veri în urmă. Am tras jaluzelele verticale de peste uşa glisantă din sticlă şi…

Hollus stătea pe terasă.

Am îndepărtat bara de protecţie de la baza uşii şi am deschis-o.

— Hollus! am exclamat.

Susan apăruse în spatele meu, întrebând ce făceam. M-am întors către ea; deşi îi văzuse adeseori pe Hollus şi pe alţi forhilnori la televizor, rămase acum cu gura căscată.

— Intră, am spus, intră.

Hollus izbuti să se strecoare pe uşă, deşi cu puţin efort. Se schimbase pentru cină şi purta un veşmânt de culoarea vinului, încheiat cu o lamelă lustruită dintr-o geodă.

— De ce n-ai apărut înăuntru? l-am întrebat. De ce te-ai proiectat în exteriorul casei?

Ochii lui pediculari se mişcară. Ceva din aspectul lui diferea în mod subtil. Poate că de vină era doar lumina care cădea peste el de la o aplică cu bec cu halogen; mă obişnuisem să-l văd în razele panourilor fluorescente din muzeu.

— M-ai invitat în casa ta, îmi spuse.

— Da, dar…

Brusc, i-am simţit mâna pe braţ. Ne mai atinsesem şi până atunci şi simţisem furnicăturile statice ale câmpurilor de forţe ce-i alcătuiau proiecţia. Acum însă era diferit. Mâna îi era solidă şi caldă.

— Aşa că am venit, zise el. Dar… scuză-mă; am stat afară un sfert de oră, încercând să pricep cum o să te anunţ că am sosit. Auzisem de sonerii, totuşi nu am putut găsi butonul.

— La uşa din spate n-am sonerie, am răspuns.

Ochii mi se măriră.

— Eşti aici… în carne şi oase.

— Da.

— Însă…

M-am uitat atent înapoia lui. În curtea din spate se zărea ceva mare; în semiîntuneric, nu puteam distinge prea bine forma respectivă.

— Studiem planeta voastră de un an, spuse Hollus, şi cu certitudine bănuiai că dispunem de modalităţi prin care să coborâm pe suprafaţa ei fără a atrage atenţia.

Făcu o pauză.

— M-ai invitat la cină, nu? Prin teleprezenţă, nu mă pot bucura de mâncărurile voastre.

Eram uluit şi în acelaşi timp exaltat. M-am întors iarăşi spre Susan şi atunci am realizat că uitasem s-o prezint.

— Hollus, îţi fac cunoştinţă cu soţia mea, Susan Jericho.

— Bună… seara…, rosti forhilnorul.

Susan rămase amuţită câteva clipe, stupefiată. După aceea, răspunse:

— Bună seara.

— Mulţumesc pentru că mi-aţi permis să vă vizitez casa, zise Hollus.

Susan zâmbi, după care mă privi destul de mustrător.

— Dacă aş fi fost anunţată mai din timp, aş fi putut deretica niţel.

— Este foarte frumos şi aşa, spuse Hollus.

Ochii lui pediculari se rotiră, privind încăperea.

— În mod evident, s-a acordat o atenţie deosebită în alegerea fiecărei piese de mobilier, astfel încât să le completeze pe celelalte.