Robert Sawyer - Programatorul divin

Cele şase picioare înaintară iarăşi spre bărbat.

— Dacă te mai apropii, o să trag, zise Cooter.

— Tu nu vrei să împuşti pe nimeni, urmă Hollus fără să se oprească din mers, cu atât mai puţin pe cineva care crede la fel ca tine.

— Jur că te omor.

— Nu o s-o faci, făcu Hollus înaintând mereu.

— Stai pe loc! Te avertizez!

Cele şase picioare rotunde nu se opriră.

— Doamne, iartă-mă, rosti Cooter şi…

… şi apăsă pe trăgaci.

Şi gloanţele se revărsară din armă…

Şi pătrunseră în simulacrul lui Hollus…

Şi câmpurile de forţă care compuneau corpul simulat încetiniră gloanţele, reducându-le mişcarea mai mult şi tot mai mult, până ieşiră pe partea opusă. Îşi continuară traiectoria semicirculară prin Rotondă, străbătând încă vreo doi metri, după care căzură zăngănind pe pardoseala de piatră.

Simulacrul avansă şi întinse braţele sale din câmpuri de forţă, prinzând automatul de ţeavă, care cu siguranţă era acum atât de fierbinte, încât nici o fiinţă din carne şi oase n-ar fi reuşit s-o strângă în palmă.

Adevărata Hollus, la etaj, probabil la nivelul al treilea, îşi trase braţele îndărăt şi simulacrul ei, aici jos, în Rotondă, îşi smuci, de asemenea, braţele. Iar Cooter, surprins că fiinţa pe care tocmai o ciuruise nu era moartă, dădu drumul armei. Avatarul se răsuci şi se retrase rapid.

Poliţia năvăli prin vestibul şi…

Era inutil acum. Complet inutil.

Un poliţist apăsă pe trăgaci.

Şi Cooter se împletici îndărăt, cu gura larg deschisă într-un „O” perfect de consternare. Izbi un segment de zid şi se prăbuşi în întuneric, cu o dâră de sânge ca o urmă de gheară urmându-l pe podea.

Şi capul i se legănă inert într-o parte.

Pleca să-şi întâlnească Creatorul.

Poliţiştii ne puseră întrebări mie şi Christinei ore la rând, dar îi lăsară pe cei patru extratereştri să se întoarcă imediat la nava-mamă, astfel ca rana lui Barbulkan să poată fi tratată. În cele din urmă am luat un taxi către casă — treizeci de dolari cu bacşiş cu tot — şi am rămas treaz alte două ore, povestindu-i lui Susan tot ce se întâmplase.

— Dumnezeule, repeta ea întruna. Dumnezeule, puteai să fii omorât.

— Hollus m-a salvat. Ea i-a salvat pe toţi.

— Dacă o să am ocazia, o să-l strâng serios în braţe pe păianjenul ăla mare, zâmbi Susan.

Am zâmbit şi eu şi am sărutat-o. Deja eram epuizat — absolut istovit. Vederea mi se înceţoşa şi mă simţeam ameţit.

— Iartă-mă, scumpo, am spus, dar trebuie neapărat să dorm puţin.

Ea încuviinţă, mă sărută din nou şi am pornit spre dormitorul nostru.

Luni dimineaţă am dormit până la ora zece. Episodul din muzeu se petrecuse prea târziu pentru ca să apară în ziare, totuşi Susan îmi spuse că atât emisiunea Breakfast Television, cât şi Canada AM. începuseră cu vestea respectivă. Susan nu mersese azi la serviciu, ca să fie acasă când mă trezeam. Ricky plecase deja la şcoală, când am coborât eu din pat.

Am izbutit să ajung la MRO pe la amiază. Din fericire, din cauză că era luni, muzeul era închis pentru public, oferind departamentului administrativ posibilitatea de a face curăţenie; la sosirea mea, încă mai spălau podeaua Rotondei. În acest timp, Jonesy şi toţi preparatorii lui erau în sala Garfield Weston, salvând ce se mai putea din marnele sparte. Câţiva paleontologi soseau pe calea aerului de la Smithsonian ca să dea o mână de ajutor; erau aşteptaţi înainte de sfârşitul zilei.

M-am îndreptat spre biroul meu şi m-am prăbuşit în scaun, masându-mi tâmplele în încercarea de a-mi alunga durerea de cap cu care mă trezisem. La scurt timp după ce mă aşezasem, proiectorul de holoforme piui şi simulacrul lui Hollus se materializă.

M-am ridicat şi am simţit că-mi crapă capul de durere.

— Cum te simţi? m-am interesat îngrijorat.

Torsul forhilnorei se legănă.

— Sunt stresată. Nu am dormit bine, în ciuda medicamentelor pe care mi le-a dat doctorul navei.

Am aprobat înţelegător.

— Nici eu nu m-am odihnit bine.

Prin minte îmi răsunau mereu împuşcături. M-am încruntat şi m-am aşezat.

— Se spune că va urma o anchetă internă. Probabil că poliţiştii nu trebuiau să-l împuşte pe Cooter.

Ochii pediculari ai lui Hollus se mişcară într-un mod pe care nu-l mai văzusem până atunci.

— Simpatia mea faţă de el este limitată, rosti ea. L-a rănit pe Barbulkan şi a încercat să mă ucidă pe mine… Cât de mari sunt distrugerile fosilelor Burgess Shale?

— A fost distrus complet conţinutul primelor cinci vitrine, i-am spus, inclusiv al celei pe care o scanaţi voi.

Mă simţeam cuprins de o greaţă fizică atunci când mă gândeam la pierdere; nu numai că fuseseră unele dintre cele mai importante fosile din lume, ci şi unele dintre cele mai bine conservate creaturi de o frumuseţe incredibilă, cu un aspect aproape extraterestru. Fusese un act de vandalism, un sacrilegiu.

— Erau asigurate, bineînţeles, am continuat, aşa că MRO şi Smithsonian vor primi o mulţime de bani, dar specimenele în sine sunt de neînlocuit.

— Dintr-un punct de vedere, spuse Hollus, a existat şi un pic de noroc. Probabil că ei au început distrugerea cu vitrina pe care o scanam, tocmai fiindcă era deschis capacul de sticlă. Scanările se încheiaseră parţial, aşa că cel puţin câteva specimene pot fi recuperate. Mă voi îngriji să fac reconstrucţii pentru tine.

Am dat din cap, ştiind că indiferent cât de realiste şi de exacte ar fi fost reconstrucţiile, ele n-aveau să fie niciodată la fel ca originalele.

— Mulţumesc.

— Este o pierdere teribilă, spuse Hollus. Pe nici o altă planetă nu am văzut vreodată fosile de o asemenea calitate. Erau cu adevărat…

Se întrerupse în mijlocul frazei şi simulacrul ei încremeni, ca şi cum adevărata Hollus, cea de pe orbita sincronă la bordul navei-mamă, fusese distrasă de ceva ce se întâmpla acolo.

— Hollus? am rostit, nu foarte îngrijorat; probabil că unul dintre compatrioţii ei o întreba ceva.

— O clipă, răspunse ea, cu simulacrul mişcându-se din nou.

Am auzit nişte incantaţii în grai forhilnor, pe când vorbea cu altcineva, apoi simulacrul îngheţă iarăşi.

Am oftat nerăbdător. Era mai rău decât să fii trecut pe o linie telefonică de aşteptare, deoarece afurisitul de simulacru ocupa cam tot biroul. Am ridicat de pe masă cel mai recent număr din New Scientist; exemplarul pentru departamentul nostru îşi începea circuitul intern cu mine şi cobora ierarhic. Abia îl deschisesem, când avatarul lui Hollus porni să se mişte.

— Nişte veşti teribile, rosti ea cuvintele cu câte o gură, cu vocile straniu atenuate. Eu… Dumnezeule, sunt nişte veşti teribile.

Am scăpat revista din mână.

— Poftim?

Ochii pediculari ai lui Hollus oscilau înainte şi înapoi.

— Nava-mamă nu are cu difuzia luminii problemele pe care le aveţi voi pe suprafaţa planetei din cauza atmosferei; chiar şi în timpul zilei, senzorii lui Merelcas pot distinge limpede stelele. Iar una dintre acele stele…

M-am aplecat în scaun în faţă.

— Da? Ce este?

— Una dintre stelele acelea şi-a început transformarea într-o… cum se numeşte? Uit mereu. Când explodează o stea masivă?

— O supernovă?

— Da.

— Uau!

Îmi aminteam agitaţia care domnise în planetariu în anul 1987, când Ian Shelton de la Universitatea Toronto descoperise supernova din Marele Nor al lui Magellan.