Robert Sawyer - Programatorul divin

Înainte ca ei să fi terminat, Lablok, medicul forhilnor al navei, recunoscu ce era, bazându-se pe principiile generale de design ale obiectului: un uriaş uter artificial.

Wreedii luară mostre genetice de la cel mai bătrân membru al contingentului lor, o femelă pe nume K’t’ben, de la cel mai bătrân forhilnor, un inginer pe nume Geedas şi…

Nu, nu de la mine, deşi aş fi dorit s-o fi făcut, deoarece ar fi însemnat completarea, finalul.

Nu, mostra umană au luat-o de la Zhu, bătrânul chinez cultivator de orez.

Oamenii au patruzeci şi şase de cromozomi.

Forhilnorii au treizeci şi doi de cromozomi.

Wreedii au cincizeci şi patru de cromozomi — deşi ei nu ştiu asta.

Wreedii au luat o celulă forhilnoră şi au golit tot ADN-ul din nucleul ei. După aceea au introdus cu grijă în celula aceea diploidă seturile de cromozomi de la Geedas, K’t’ben şi Zhu, cromozomi care se divizaseră deja de atâtea ori, încât telomerii lor fuseseră reduşi aproape la zero. Iar celula aceasta, conţinând 132 de cromozomi de la trei rase diferite, a fost plasată cu grijă în uterul artificial, unde plutea într-o cuvă de lichid ce conţinea baze de purină şi pirimidină.

Apoi s-a întâmplat ceva uluitor, ceva care mi-a făcut inima să-mi zvâcnească şi care a depărtat ochii pediculari ai lui Hollus la distanţă maximă. S-a văzut un fulger de lumină puternică; senzorii lui Merelcas au dezvăluit că un fascicul de particule ţâşnise exact din centrul entităţii negre şi trecuse prin uterul artificial.

Privind în acesta cu un scaner amplificator, interacţiunile erau uimitoare.

Cromozomii de pe cele trei planete păreau să se caute reciproc, unindu-se în lanţuri mai lungi. Unele constau din doi cromozomi forhilnori alăturaţi, cu un cromozom wreed la capăt; Hollus se referise la echivalentul forhilnor al sindromului Down şi la felul în care cromozomii fără telomeri se puteau uni cap la cap, o capacitate ereditară, aparent inutilă, ba chiar vătămătoare, însă acum…

Alte lanţuri constau din cromozomi umani, cuprinşi între cromozomi forhilnori şi wreedi. Altele erau alcătuite din cromozomi umani dispuşi la ambele capete ale unui cromozom wreed. Câteva lanţuri erau lungi de numai doi cromozomi; de obicei, unul uman şi unul forhilnor. Iar şase dintre cromozomii wreedi au rămas nemodificaţi.

Era evident că lanţurile de ADN aveau încorporate în ele capacitatea de a face mai mult — mult mai mult — decât să moară pur şi simplu, ori să formeze tumori după ce le fuseseră eliminaţi telomerii. Cromozomii fără telomeri erau pregătiţi pentru mult-aşteptata etapă următoare. Iar acum, când forme de viaţă inteligentă de pe mai multe planete ajunseseră în cele din urmă, cu mici imbolduri ajutătoare, să coexiste, cromozomii aceia erau capabili, în sfârşit, să treacă la etapa respectivă.

Am înţeles astfel de ce exista cancerul, de ce Dumnezeu avea nevoie de celule care puteau continua să se dividă chiar şi după ce telomerii lor se epuizaseră. Tumorile din forme de viaţă izolate erau doar un efect secundar nefericit; aşa cum spusese T’kna: „Desfăşurarea specifică de realitate care includea cancerul, probabil nedorit, trebuie să fi conţinut de asemenea ceva foarte dorit.” Iar acel ceva foarte dorit era capacitatea de a lega cromozomi, de a uni specii, de a concatena forme de viaţă — potenţialul biochimic de a crea ceva nou, ceva care să însemne mai mult.

Eu am numit cromozomii combinaţi superzomi.

Iar ei funcţionau la fel ca şi cromozomii obişnuiţi: se reproduceau, desfăcându-se ca un fermoar pe întreaga lor lungime, se separau în două părţi şi adăugau bazele corespondente din supa nutritivă — citozine pentru toate guaninele; câte o timină pentru fiecare adenină — pentru a completa jumătăţile lor care acum lipseau.

La prima reproducere a superzomilor se petrecu ceva fascinant: lanţul deveni mai scurt. Secvenţe mari de ADN intronic erau eliminate în procesul de copiere. Deşi superzomii conţineau de trei ori mai mult ADN activ decât cromozomii obişnuiţi, lanţurile rezultante erau mult mai compacte. Superzomii nu extindeau limita teoretică a mărimii pentru celulele biologice, ci dimpotrivă împachetau mai multe informaţii într-un spaţiu mai mic.

Şi, desigur, când superzomii se reproduseră, celula care-i conţinea se diviză, creând două celule-fiice.

Apoi celulele acelea se divizară.

Şi aşa mai departe.

Înainte de mijlocul cambrianului, viaţa avusese o constrângere fundamentală impusă de faptul că celulele fertilizate nu se puteau divide de mai mult de zece ori, limitând drastic complexitatea organismului rezultat.

După care avu loc explozia cambriană şi viaţa deveni deodată mai sofisticată.

Totuşi limitele nu dispăruseră. Un fetus putea să crească doar până la o anumită mărime; pruncii oamenilor, wreedilor şi forhilnorilor aveau greutatea de maximum cinci kilograme. Pruncii mai mari ar fi necesitat canale genitale imposibil de largi; era adevărat, corpuri mai mari ar fi putut găzdui creiere mai mari la copiii născuţi vii — dar o parte importantă din masa cerebrală suplimentară ar fi sfârşit prin a fi dedicată controlării corpului mai mare. Poate, subliniez poate, că balenele erau la fel de inteligente ca oamenii — dar nu erau mai inteligente. Se părea că viaţa îşi atinsese nivelul final de complexitate.

Însă fetusul cu superzomi continua să crească tot mai mare în uterul artificial. Ne aşteptasem să se oprească de la sine la un moment dat; ştiam, un forhilnor ar fi putut şchiopăta prin viaţă cu un cromozom de lungime dublă, iar un copil uman ar fi putut supravieţui o vreme având trei cromozomi 21. Dar combinaţia aceasta, amestecul acesta genetic nebunesc, talmeş-balmeşul acesta era cu certitudine prea mult, împinsese cu siguranţă prea departe limitele posibilului. Cele mai multe sarcini — indiferent dacă sunt wreede, forhilnore sau umane — avortează spontan încă de la început dacă ceva nu merge bine în dezvoltarea embrionului, de obicei chiar înainte ca mama să ştie că este gravidă.

Însă fetusul nostru, imposibilul nostru hibrid triplu, n-o făcu.

La toate cele trei specii, ontogenia — dezvoltarea fetusului — pare să recapituleze filogenia — istoria evoluţionistă a organismului respectiv. Embrionii umani îşi dezvoltă, şi apoi elimină, branhii, cozi şi alte aparente urme ale trecutului lor evolutiv.

Fetusul acesta trecea, de asemenea, prin diferite etape, schimbându-şi morfologia. Era incredibil — parcă urmăream explozia cambriană derulându-se în faţa ochilor mei, testând şi abandonând o sută de planuri diferite pentru corp. Simetrie radială, simetrie cvadrilaterală, simetrie bilaterală. Spiracule, bronhii, plămâni şi alte organe pe care nici unul dintre noi nu le recunoştea. Cozi şi apendice nenumite, ochi compuşi şi pediculari, corpuri segmentate sau întregi.

Nimeni nu înţelesese vreodată de ce ontogenia recapitula filogenia, dar nu era în nici un caz o rederulare autentică a istoriei evoluţioniste a organismului; asta era evident, deoarece formele nu se potriveau cu cele găsite în fosile. Acum însă scopul recapitulării părea limpede: ADN-ul conţinea probabil o rutină de optimizare şi încerca toate variaţiile posibile înainte de a selecta setul de adaptări pe care să-l exprime. Vedeam nu doar soluţii pământene, beta-hydriene şi delta-pavonisiene, ci şi contopiri ale tuturor.

În cele din urmă, după patru luni, fetusul păru să se stabilească asupra unei forme pentru corp, o arhitectură fundamental diferită de a oamenilor, forhilnorilor sau wreedilor. Corpul fetusului era un tub în formă de potcoavă, înconjurat de un inel din care atârnau şase membre. Exista un schelet intern, care se forma în mod vizibil prin materialul translucid al corpului, dar nu din oase netede, ci mai degrabă din mănunchiuri de material împletit.