Robert Sawyer - Programatorul divin

— De aceea el a trebuit să ia binele laolaltă cu răul? am întrebat.

— Posibil, zise T’kna.

— O asemenea divinitate nu-i prea grozavă, am comentat.

— Oamenii sunt unici prin felul în care cred în omnipotenţa şi omniscienţa divină, zise T’kna. Adevăratul Dumnezeu nu este o formă idealizată. El/ ea/ neutru este real şi astfel, prin definiţie, imperfect; doar o abstracţie poate fi lipsită de erori. Şi pentru că Dumnezeu este imperfect, vor exista suferinţe.

Trebuia să recunosc că era o teorie interesantă. Wreedul mai emise nişte zornăieli şi, după câteva clipe, translatorul vorbi din nou:

— Forhilnorii au fost surprinşi că noi deţineam o ştiinţă cosmologică sofisticată, însă noi ştiuserăm dintotdeauna despre crearea şi distrugerea particulelor virtuale în ceea ce voi numiţi vid. Tot aşa cum ipoteza greşită a unui Dumnezeu perfect v-a limitat teologia, ipoteza greşită a unui vid perfect v-a limitat cosmologia, fiindcă a susţine că un vid înseamnă inexistenţă şi că inexistenţa respectivă este reală înseamnă a susţine că există ceva care este inexistent. Nu există vid perfect şi nu există Dumnezeu perfect. Iar suferinţa ta nu necesită mai multe explicaţii decât acea imperfecţiune inevitabilă.

— Dar imperfecţiunea explică doar de ce începe suferinţa, am rostit. Odată ce Dumnezeul tău devine conştient de suferinţa cuiva, dacă are într-adevăr puterea de a o stopa, atunci cu certitudine, ca fiinţă morală, el va trebui s-o facă.

— Dacă Dumnezeu este cu adevărat conştient de boala ta şi n-a făcut nimic, zise glasul sintetizat al lui T’kna, atunci alte griji cer ca el/ ea/ neutru s-o lase să-şi urmeze cursul.

Asta era prea mult pentru mine.

— Du-te naibii! m-am răstit. Eu vomit sânge. Am un băiat de şase ani care este speriat de moarte, un băiat care va trebui să crească fără tată. Am o soţie care va fi văduvă înainte de începutul verii. Ce alte griji ar putea fi mai importante ca astea?

Wreedul păru agitat, flexându-şi picioarele ca şi cum ar fi fost gata s-o rupă la fugă, poate o reacţie instinctivă înaintea unei ameninţări. Desigur însă, în realitate, el nu se găsea aici, ci în siguranţă, la bordul navei-mamă. După un moment se calmă.

— Doreşti răspuns direct? întrebă T’kna.

Am expirat zgomotos, încercând să mă liniştesc; uitasem de camerele video şi mă simţeam destul de stânjenit. Cred că nu eram făcut pentru a fi ambasadorul Terrei. L-am privit pe Hollus. Ochii pediculari i se opriseră din legănat; îl mai văzusem procedând aşa şi în alte situaţii când era surprins — izbucnirea mea îl neliniştise şi pe el.

— Îmi cer scuze, am spus.

Am inspirat adânc şi am expirat lent.

— Da, am aprobat uşor din cap, doresc un răspuns onest.

Wreedul se roti cu 180 de grade, astfel că ajunse cu spatele la mine; atunci i-am văzut pentru prima dată mâna dorsală. Ulterior am aflat că dacă un wreed stătea cu spatele la tine, se pregătea să spună ceva direct şi sincer. Centura lui galbenă avea o cataramă identică pe spate şi el o atinse.

— Aceasta, îmi zise, simbolizează religia mea. O galaxie de sânge — o galaxie de viaţă.

Făcu o pauză scurtă, după care urmă:

— Dacă Dumnezeu nu a creat în mod direct cancerul, atunci este injust să-l acuzi pe el/ ea/ neutru pentru existenţa acestuia. Iar dacă el/ ea/ neutru l-a creat, atunci el/ ea/ neutru a făcut-o fiindcă este necesar. Moartea ta poate să nu slujească nici unui scop pentru tine ori pentru familia ta. Dar dacă slujeşte unui scop din planul Creatorului, atunci ar trebui să fii recunoscător că, indiferent ce dureri ai putea simţi, faci parte din ceva ce are un înţeles.

— Nu mă simt recunoscător, am zis. Mă simt blestemat.

Wreedul făcu ceva neaşteptat. Se roti din nou şi întinse mâna lui cu nouă degete. Pielea m-a furnicat când câmpurile de forţă ce alcătuiau braţul avatarului mi-au atins mâna. Cele nouă degete au strâns cu blândeţe.

— Întrucât cancerul tău este incurabil, spuse glasul sintetizat, poate că ai găsi mai multă pace dacă ai crede în ceea ce cred eu, decât în ceea ce crezi tu.

N-am ştiut ce să răspund.

— Iar acum, continuă T’kna, trebuie să mă decuplez; este timpul să încerc iarăşi să comunic cu Dumnezeu.

Wreedul tremură şi dispăru. Eu doar am tremurat.

De cealaltă parte a oraşului, pe malul lacului Ontario, Cooter Falsey stătea în fotoliul capitonat dintr-o cameră murdară de motel, strângându-şi genunchii la piept şi scâncind încetişor.

— Nu aşa trebuia să se-ntâmple, rostea el, iarăşi şi iarăşi, aproape ca şi cum ar fi fost o mantra, o rugăciune. Nu aşa trebuia să se-ntâmple.

Falsey avea douăzeci şi şase de ani, era subţirel, blond, tuns scurt şi cu dinţi care ar fi trebuit să primească un aparat dentar, dar pe care nu-l primiseră niciodată.

J.D. Ewell stătea pe pat, cu faţa către Falsey. Era cu zece ani mai mare decât Cooter, avea o faţă trasă şi păr negru, lung.

— Ascultă-mă, spuse el cu blândeţe. Apoi, cu mai multă energie:

— Ascultă-mă!

Falsey ridică privirea, cu ochii înroşiţi.

— Aşa, încuviinţă Ewell. Aşa-i mai bine.

— E mort, zise Falsey. Aşa a spus omul ăla de la radio: doctoru-a murit.

Ewell strânse din umeri.

— Ochi pentru ochi — nu ştii cum este?

— N-am vrut niciodată s-omor pe cineva, spuse Falsey.

— Ştiu, însă doctorul ăla era-n slujba diavolului. Tu ştii asta, Cooter. Domnul te va ierta.

Falsey căzu pe gânduri.

— Aşa crezi?

— Bineînţeles, zise Ewell. Tu şi cu mine ne vom ruga pentru iertarea Lui. Şi El ne-o va da, ştii bine că ne-o va da.

— Ce-o să păţim, dacă ne prind aici?

— Cooter, n-o să ne prindă nimeni. Nu-ţi face griji în privinţa asta.

— Când putem pleca acasă? întrebă Falsey. Nu-mi place să fiu într-o ţară străină. Şi-aşa a fost nasol să merg în Buffalo, dar cel puţin era-n State. Dac-o să ne prindă, cine ştie ce ne vor face canadienii. S-ar putea să nu ne mai lase niciodată să ne-ntoarcem acasă.

Ewell se întrebă dacă era cazul să-i spună că cel puţin în Canada nu exista pedeapsa capitală, totuşi decise să n-o facă. În loc de asta, rosti:

— Încă nu putem trece graniţa. Ai auzit buletinul de ştiri: şi-au dat seama deja c-au fost aceleaşi persoane care s-au ocupat şi de clinica din Buffalo. Mai bine să mai stăm pe-aici o vreme.

— Eu vreau acasă, zise Falsey.

— Ai încredere în mine, spuse Ewell. E mai bine să mai stăm un timp. Tăcu puţin, întrebându-se dacă era momentul să abordeze subiectul, apoi vorbi: în plus, mai avem de făcut ceva aici.

— Nu mai vreau s-omor pe nimeni. N-o s-o fac… n-o pot face, J.D. Nu pot.

— Ştiu, zise Ewell.

Se întinse şi-l bătu uşor pe braţ:

— Ştiu, dar îţi promit că nu va trebui s-o faci.

— Nu poţi să ştii asta. Nu poţi să fii sigur.

— Ba da, pot, îl asigură Falsey. De data asta nu va trebui să-ţi faci griji despre uciderea cuiva, deoarece vom căuta ceva care-i deja mort.

— Pot spune că a fost o conversaţie care m-a zăpăcit cu adevărat, am rostit întorcându-mă spre Hollus, după ce wreedul dispăruse din sala de conferinţe.

Pediculele lui Hollus se unduiră sinusoidal.

— Acum pricepi de ce îmi place atât de mult să stau de vorbă cu tine, Tom. Cel puţin pe tine te pot înţelege.

— Mi s-a părut că vocea lui T’kna era tradusă de un computer.