Robert Sawyer - Programatorul divin

— Nu ştiu, am răspuns.

— De la ceva ce ai mâncat?

Am dat din cap că nu.

— Ai fost rău?

Era o întrebare neaşteptată. M-am gândit la ea câteva momente.

— Nu, am spus. Nu cred.

Am rămas toţi tăcuţi o vreme. În cele din urmă, Ricky a întrebat încetişor:

— Doar n-o să mori, nu-i aşa, tati?

Intenţionasem să-i spun adevărul nefardat. Intenţionasem să fiu cinstit cu el. Dar când a sosit momentul respectiv, am fost silit să-i dau mai multe speranţe decât îmi dăduse mie doctorul Kohl.

— Poate, am spus. Doar „poate”.

— Dar…, vocea lui Ricky abia se auzi. Dar eu nu vreau să mori.

I-am strâns mâna.

— Nici eu nu vreau să mor, însă… însă este ca atunci când mami şi cu mine îţi cerem să faci curat în camera ta. Uneori trebuie să facem lucruri pe care nu dorim să le facem.

— O să fiu cuminte, a spus el. O să fiu întotdeauna cuminte, dacă tu nu mori.

Mi se rupea inima. Negocierea. Una dintre etape.

— Eu nu am nici o putere în privinţa asta, am spus. Aş dori să am, totuşi nu am.

Clipea des; în curând aveau să urmeze lacrimile.

— Te iubesc, tati.

— Şi eu te iubesc.

— Ce… ce-o facem eu şi mami?

— Nu-ţi face griji, voinice. Tot aici o să locuiţi. N-o să aveţi grija banilor. Există o asigurare serioasă.

Ricky m-a privit, evident neînţelegând.

— Să nu mori, tati, a rostit el. Te rog, să nu mori.

L-am tras mai aproape şi Susan ne-a îmbrăţişat pe amândoi.

În aceeaşi măsură în care cancerul mă speria ca victimă, mă fascina ca biolog.

Proto-oncogene — genele normale care deţin potenţialul declanşării cancerului — există în toate mamiferele şi păsările. Ba chiar toate proto-oncogenele identificate deocamdată sunt prezente atât la mamifere, cât şi la păsări. Păsările au evoluat din dinozauri, care au evoluat din tecodonţi, care au evoluat din diapsidele primitive, care au evoluat din cotilosaurieni, primele reptile adevărate. Similar, mamiferele au evoluat din terapside, care au evoluat din pelicosaurieni, care au evoluat din sinapsidele primitive, care au evoluat, de asemenea, din cotilosaurieni. Deoarece cotilosaurienii, strămoşul comun, datează tocmai din pennsylvanian, cu aproape 300 de milioane de ani în urmă, genele comune trebuie să fi existat cel puţin de pe atunci (şi, într-adevăr, am găsit fosile de oase canceroase care confirmă existenţa cancerului încă din jurasic).

Dintr-un anumit punct de vedere, nu este surprinzător că aceste gene sunt comune: proto-oncogenele sunt asociate controlului divizării celulare sau creşterii organelor şi bănuiesc că, în cele din urmă, vom descoperi că toate sunt comune tuturor vertebratelor şi, posibil, tuturor animalelor.

Se pare că posibilitatea de a face cancer face parte din însăşi ţesătura vieţii.

Hollus era curios în privinţa cladisticii: studiul felului în care trăsăturile comune implică strămoşi comuni şi instrumentul principal pentru studierea evoluţiei pe planeta lui. De aceea, mi s-a părut potrivit să-i arăt hadrozaurii noştri, poate cea mai celebră cladă, adică specie cu un strămoş comun.

Era într-o marţi — ziua cea mai liniştită în MRO —, în preajma orei închiderii. Hollus dispăru, iar eu am străbătut muzeul până la Galeria dinozaurilor, ţinând în buzunar proiectorul de holoforme. Galeria este formată din două coridoare lungi, unite la capăt; intrarea şi ieşirea sunt una lângă alta. Am ieşit şi am coborât. Nu mai era nimeni acolo; anunţurile privind apropierea orei de închidere, făcute prin sistemul de difuzoare, îi alungaseră pe vizitatori. La capătul acestui coridor se află sala hadrozaurilor, zugrăvită cu benzi orizontale roşii-brun şi aurii, care reprezintă gresiile din terenurile sterile din Alberta. Sala are trei montaje murale excepţionale. M-am oprit în faţa celui din mijloc, un hadrozaur, pe care textul ce îl însoţea continua să-l denumească Kritosaurus, deşi de mai bine de un deceniu ştiam că de fapt era probabil un Gryposaurus; poate că succesorul meu avea să găsească timpul şi banii pentru a actualiza plăcuţele din galerie. Specimenul, care fusese colectat de Parks la prima ieşire pe teren a MRO-ului, în 1918, este superb, cu coastele încă în matrice şi tendoanele de întărire din lungul cozii minunat osificate.

Hollus se materializă şi am început să-i vorbesc despre felul în care corpurile hadrozaurilor erau practic imposibil de deosebit unul de celălalt şi doar prezenţa sau absenţa crestelor craniene şi formele crestei făceau posibilă identificarea diferitelor genuri. Pe când mă ambalasem în expunerea mea, în sală intră un băiat, de vreo doisprezece ani. Veni din partea opusă celei pe unde intrasem eu, ieşind din diorama slab iluminată a mărilor cretacicului. Băiatul era alb, dar avea pliuri epicante la ochi şi mandibula îi atârna, cu limba puţin ieşită din gură. Nu spuse nimic, ci rămase holbându-se la forhilnor.

— Sa… lut, rosti Hollus.

Băiatul surâse, aparent încântat să-l audă pe extraterestru vorbind.

— Salut, ni se adresă el pronunţând cuvântul cu multă grijă.

Gâfâind de zor, o femeie dădu colţul şi pătrunse în sala hadrozaurilor. Scoase un ţipăt uşor la vederea lui Hollus şi se grăbi spre băiat, luându-i mânuţa dolofană şi moale.

— Eddie! exclamă ea. Te-am căutat peste tot. Se răsuci către noi: îmi cer scuze dacă v-a deranjat.

— Nu… ne-a… deranjat, zise Hollus.

Din difuzoare se auzi:

— Doamnelor şi domnilor, muzeul s-a închis. Toţi vizitatorii sunt rugaţi să se îndrepte imediat spre ieşire…

Femeia îl trase pe Eddie, care se uită la noi peste umăr, până ce părăsi Galeria dinozaurilor. Hollus se întoarse spre mine.

— Copilul acela nu semăna cu vreunul pe care l-am mai văzut.

— Are sindromul Down, am spus. Este o boală care încetineşte dezvoltarea mintală şi fizică.

— Ce anume o cauzează?

— Prezenţa unui cromozom douăzeci şi unu suplimentar; toţi cromozomii trebuie să fie în perechi, dar uneori apare un al treilea.

Ochii pediculari ai lui Hollus se mişcară.

— Şi noi avem o boală similară, deşi este aproape întotdeauna identificată la nivelul uterului. În cazul nostru, o pereche de cromozomi se formează fără telomeri la un capăt; cele două benzi se unesc la capătul respectiv, făcând un cromozom de două ori mai lung decât în mod normal. Urmarea este pierderea completă a capacităţii lingvistice, multe dificultăţi de percepere spaţială şi decesul timpuriu… Mă uluieşte totuşi capacitatea de rezistenţă a vieţii. Este remarcabil faptul că un lucru atât de important ca un întreg cromozom suplimentar sau doi cromozomi care se contopesc în unul singur nu împiedică organismul să funcţioneze.

Hollus continua să privească în direcţia în care dispăruse copilul:

— În cazul băiatului acela, întrebă el, şi viaţa lui va fi mai scurtă?

— Probabil. Sindromul Down are şi această urmare.

— Trist, zise Hollus.

Am rămas tăcut o vreme. Într-un perete al sălii exista o nişă mică în care rula o diaporamă veche despre felul în care se formează şi sunt excavate fosilele de dinozauri. Desigur, îi auzisem banda sonoră de un milion de ori. Se sfârşi însă şi, deoarece nimeni nu apăsă butonul cel mare şi roşu pentru a o reporni, am rămas cu Hollus singuri, în liniştea galeriei, doar cu scheletele drept companie.

— Hollus, am rostit într-un târziu.

Forhilnorul se întoarse spre mine.