Robert Sawyer - Programatorul divin

Kohl mi-a acordat mie şi lui Susan câteva momente să ne revenim. Oncologul văzuse spectacolul acela de o sută de ori, de o mie de ori, cadavre vii holbându-se la ea cu oroarea întipărită pe feţe, cu spaima în ochi, dorindu-şi ca ea să spună că fusese doar o glumă, că fusese o greşeală, că echipamentul nu funcţionase cum trebuie, că mai existau speranţe.

Dar ea nu a spus nimic din toate astea.

O programare ce trebuia să aibă loc peste două ore fusese anulată, aşa că o procedură CAT era posibilă chiar în ziua aceea.

N-am întrebat motivul pentru care persoana programată nu se mai prezentase. Poate că murise între timp. Toată secţia de oncologie era plină de fantome. Am aşteptat împreună cu Susan în tăcere. Ea a încercat să răsfoiască revistele vechi de pe măsuţe; eu am continuat să privesc în gol, cu gândurile alergându-mi, învolburându-se.

Cunoşteam procedurile CAT (Tomografie Axială Computerizată), deoarece participasem la multe. Din când în când, unul sau altul dintre spitalele din Toronto ne îngăduia să scanăm câte o fosilă interesantă, atunci când tomograful nu era folosit în scopuri medicale. Este o modalitate eficientă de a examina specimenele care sunt prea fragile pentru a fi extrase din matricea în care sunt încastrate; de asemenea, este un mod excelent de a vedea structurile interne. Obţinusem nişte scanări minunate pe cranii de Lambeosaurus şi ouă de Eucentrosaums. Ştiam totul despre procedură — însă nu fusese niciodată aplicată pe mine. Palmele îmi transpirau. Aveam permanent senzaţia de vomă, deşi nici una dintre analize n-ar fi trebuit să-mi creeze o astfel de senzaţie. Eram speriat — mai speriat decât fusesem vreodată în viaţă. O singură dată mai fusesem aproape la fel de agitat, în perioada când aşteptasem cu Susan un răspuns privind acordul de înfiere a lui Ricky. Stătusem lângă telefon şi inimile ne-au tresărit de fiecare dată când ţârâise. Dar atunci aşteptasem o veste bună, pe când acum…

Tomografia computerizată nu e dureroasă, iar o doză redusă de radiaţii nu prea îmi mai putea agrava starea. M-am întins pe tăblia albă şi tehnicianul a împins-o, introducându-mi corpul în tunelul de scanare, care arăta imagini ale extinderii cancerului meu pulmonar.

Extindere semnificativă…

Fusesem dintotdeauna un individ dispus să înveţe, să acumuleze date noi, ca şi Susan de altfel. În ziua aceea însă datele şi cifrele soseau într-un vârtej ameţitor, incoerente, complexe, prea multe pentru a fi asimilate, prea multe pentru a fi crezute. Kohl era detaşată; ţinuse prelegerile acelea de o mie de ori până atunci, era o profesoară plictisită şi obosită de repetarea aceloraşi cuvinte.

Pentru noi însă, pentru toţi aceia care stătuserăm pe aceleaşi scaune îmbrăcate în vinilin, cei care ne străduiam să asimilăm totul, să înţelegem, să pricepem — pentru noi era terifiant. Inima îmi bubuia şi aveam o migrenă îngrozitoare; indiferent de câtă apă la temperatura adecvată mi-ar fi oferit specialista, setea nu-mi putea fi potolită. Mâinile mele — mâinile acelea care ciopliseră cu grijă, extrăgând oasele embrionilor de dinozauri din ouă sparte, mâinile care înlăturaseră poverile de calcar ce acopereau pene fosilizate, mâinile care fuseseră mijlocul meu de trai, uneltele meseriei mele — tremurau ca frunzele în bătaia vântului.

Cancerul pulmonar, vorbea oncologul pe un ton egal, de parcă discuta despre caracteristicile celui mai recent automobil sport sau videorecorder, este una dintre formele cele mai letale de cancer, fiindcă de obicei nu este detectat din timp şi până când este descoperit, de cele mai multe ori, s-a metastazat la ganglionii limfatici din trunchi şi gât, la pleura care căptuşeşte plămânii şi cavitatea toracică, precum şi la ficat, glande suprarenale şi oase.

Doream ca ea să rămână pe tărâm abstract, să se limiteze la descrierea teoretică a bolii. Câteva comentarii generale, doar contextul.

Dar n-a fost aşa. Nu. Ea a continuat; şi-a făcut datoria. Totul era relevant pentru mine, pentru viitorul meu.

Da, în mod frecvent, cancerul pulmonar metastazează extins.

Iar cancerul meu exact aşa făcuse.

Am pus întrebarea care-mi ardea buzele, întrebarea al cărei răspuns mă temeam să-l aud, întrebarea care era esenţială, care definea totul — totul — în universul meu, începând din clipa aceea. Cât timp? Cât timp mai aveam?

În sfârşit, fiinţă umană şi nu simplu robot, Kohl a evitat pentru o clipă să mă privească în ochi. Durata medie de supravieţuire după diagnosticare, a spus ea, este de nouă luni în absenţa oricărui tratament. Chimioterapia mi-ar mai fi putut câştiga nişte timp, dar tipul de cancer pe care-l aveam eu se numea adenocarcinom — un cuvânt nou, o mână de silabe pe care aveam să le cunosc la fel de bine ca pe propriul meu nume; silabe care defineau persoana şi soarta mea într-o măsură într-adevăr mai mare decât o făcuseră vreodată silabele ce compuneau numele „Thomas David Jericho”. Chiar şi cu tratament, doar unul din opt bolnavi de adenocarcinom mai trăiesc până la cinci ani după diagnoză, iar majoritatea pleca — acela fusese cuvântul pe care-l folosise ea, „pleca”, de parcă ne-am fi dus până la magazinul din colţ să cumpărăm o pâine, de parcă hotărâserăm că ajungea pentru seara aceea, noi ne retragem, trebuie să ne trezim devreme mâine-dimineaţă — majoritatea pleca mult mai devreme.

Fusese ca o explozie, care zgâlţâise tot ceea ce eu şi Susan cunoscuserăm vreodată.

Cronometrul pornise în ziua aceea de toamnă.

Numărătoarea inversă se declanşase.

Mai aveam doar un an, sau cam aşa ceva, de viaţă.

Coboram cu Hollus în Rotonda Inferioară în fiecare seară, după ce muzeul se închidea pentru public. Drept recompensă pentru ceea ce-l lăsam eu să vadă, el continua să-mi prezinte recreări din diverse perioade din trecutul geologic de pe Beta Hydri III, iar eu am înregistrat totul pe video.

Poate că motivul era faptul că propria mea viaţă se apropia de sfârşit, dar după o vreme am început să-mi doresc să văd altceva. Hollus amintise de cele şase planete aparent abandonate de locuitorii lor. Voiam să le văd, să zăresc artefactele cele mai recente de pe acele planete extraterestre, ultimele lucruri construite de băştinaşi înainte de a dispărea.

Ceea ce mi-a arătat el a fost uluitor.

Mai întâi, Epsilon Indi Prime. Pe continentul ei sudic se afla o piaţă uriaşă, închisă de ziduri. Zidurile erau clădite din blocuri gigantice de granit, tăiate grosolan, fiecare cu latura de peste 8 metri. Zona pe care o închideau, cu latura de aproape 500 de metri, era umplută cu sfărâmături: bucăţi imense, ascuţite şi neregulate de beton spart. Chiar dacă ai fi putut escalada zidurile, câmpul vast de dărâmături ar fi fost impresionant de sterp. Nici un animal sau vehicul nu l-ar fi putut traversa fără mari dificultăţi şi nimic n-ar fi putut creşte vreodată acolo.

Apoi Tau Ceti II. În mijlocul unui peisaj sterp, locuitorii de multă vreme dispăruţi construiseră un disc de piatră neagră compactă, cu diametrul de peste 2000 de metri şi, judecând după muchia lui, gros de peste 5 metri. Suprafaţa neagră absorbea căldura soarelui, făcând-o incredibil de fierbinte; pielea s-ar fi acoperit de băşici dacă ai fi încercat să calci pe ea, iar tălpile încălţărilor s-ar fi topit.

Suprafaţa lui Mu Cassiopeia A Prime nu dezvăluia nici o urmă a foştilor ei locuitori; după 2,4 milioane de ani de eroziuni, totul fusese îngropat. Hollus mi-a arătat însă un model generat pe calculator a ceea ce senzorii navei Merelcas descoperiseră sub straturile de sedimente: o câmpie vastă, acoperită de turle înalte, răsucite, de vârfuri ascuţite şi alte forme zimţate, iar sub ele, o criptă sau sală, ascunsă de-a pururi ochilor. Planeta aceea avusese cândva un satelit natural foarte mare — proporţional vorbind, mult mai mare decât este Luna faţă de Pământ —, dar în locul lui exista acum un sistem spectaculos de inele. Hollus spunea că determinaseră că sistemul de inele avea vârsta tot de 2,4 milioane de ani — cu alte cuvinte, apăruse simultan cu dispariţia cassiopeianilor.