Robert Sawyer - Programatorul divin

Cilii pot fi găsiţi şi în unicul strat de celule care căptuşeşte bronhiile. Ei se mişcă la unison, evacuând mucusul din plămâni — secreţiile vâscoase ce conţin particulele inhalate accidental şi care sunt astfel eliminate, înainte să poată debuta cancerul.

Dacă însă cilii sunt distruşi, prin expunere la praf de azbest, fum de ţigară sau alte substanţe, plămânii nu se mai pot păstra curaţi. Singurul mecanism alternativ pentru dislocarea flegmei şi deplasarea ei ascendentă este tusea: tusea persistentă şi chinuitoare. Ea nu este totuşi la fel de eficientă; agenţii cancerigeni rămân mai mult timp în plămâni şi se formează tumori. Uneori tusea persistentă lezează suprafaţa tumorii, apărând sânge în spută, ca în cazul meu; şi este deseori primul semn al cancerului la plămâni.

Dacă Hollus şi oamenii care-i împărtăşeau convingerile aveau dreptate, cilii fuseseră proiectaţi de un maestru al ingineriei.

Iar într-un astfel de caz, poate că blestematul acela ar fi trebuit dat în judecată.

— Prietena mea de la universitate mi-a trimis un raport preliminar despre ADN-ul tău, i-am spus lui Hollus la câteva zile după ce-mi oferise mostra pe care i-o cerusem; nu văzusem nici atunci aterizarea navetei, dar un alt forhilnor decât Hollus îi lăsase eşantionul lui Raghubir, alături de datele despre supernove pe care Hollus i le promisese lui Donald Chen.

— Şi?

Cândva îl voi întreba totuşi ce anume decidea care dintre guri va folosi atunci când urma să rostească o singură silabă.

— Ea crede că este de origine extraterestră.

Hollus se foi pe cele şase picioare; întotdeauna i se părea că e înghesuială în biroul meu.

— Bineînţeles că este. Mărturisesc însă că nu este propriul meu ADN; Lablok l-a extras chiar de la ea. Dar şi ea este tot forhilnor.

— Prietena mea a identificat sute de gene care par să fie identice cu cele ale formelor de viaţă de pe Terra. De exemplu, gena care creează hemoglobina…

— Există doar un număr limitat de substanţe chimice posibile ce pot fi utilizate pentru transportul oxigenului în fluxul sanguin.

— Bănuiesc că ea se aşteptase la altceva mai… mai extraterestru.

— Sunt o fiinţă pe cât de extraterestră veţi întâlni vreodată, zise Hollus. Mai exact, diferenţa dintre planul corpului tău şi al meu este cea mai mare din câte am văzut noi vreodată. La urma urmei, există limitări inginereşti practice legate de cât de stranii pot fi formele de viaţă; chiar dacă — ridică una dintre mâinile cu şase degete şi execută un salut vulcanian — realizatorii voştri de filme par incapabili să se apropie de varietatea posibilă.

— Bănuiesc, am încuviinţat.

Hollus se legănă în sus şi în jos.

— Numărul minim de gene necesar vieţii este de aproximativ 300, zise el, dar numărul acesta este suficient doar pentru creaturile cu adevărat primitive. Cele mai multe celule eucariote au un nucleu de aproximativ 3000 de gene — le poţi găsi peste tot, de la formele de viaţă unicelulare, până la creaturi complexe ca noi, iar ele sunt la fel, sau aproape la fel, pe toate planetele pe care am fost. În plus, 4000 de gene suplimentare sunt deţinute de toate formele de viaţă pluricelulare, care codifică proteine pentru aderenţa între celule, semnale între celule şi aşa mai departe. Alte mii sunt deţinute de toate animalele cu schelet intern. Iar alte mii sunt deţinute de toate animalele homeoterme. Desigur, dacă prietena ta va continua să caute, va descoperi în ADN-ul forhilnor zeci de mii de gene care nu au echivalent la formele de viaţă pământene deşi, evident, este mai uşor de potrivit gene decât de găsit gene diferite. De fapt însă, există doar câteva soluţii posibile pentru problemele ridicate de viaţă, iar acestea apar pe toate planetele.

— Nu m-aş fi aşteptat ca viaţa de pe Beta Hydri să folosească acelaşi cod genetic cu al vieţii de pe Pământ, cu atât mai puţin unele dintre aceleaşi gene, am rostit. Chiar şi în codul genetic de aici există unele variaţii: din şaizeci şi patru de codoni, patru au înţelesuri diferite în ADN-ul mitocondrial decât au în ADN-ul nucleic.

— Toate formele de viaţă pe care le-am examinat au în esenţă acelaşi cod genetic. Şi noi am fost surprinşi iniţial când am descoperit acest lucru.

— Dar este realmente lipsit de sens, am insistat. Aminoacizii au două tipuri de izomeri, levogir şi dextrogir, însă toate formele de viaţă de pe Pământ folosesc doar versiunile levogire. În primul rând, probabilitatea ca două ecosisteme oarecare să folosească aceeaşi orientare ar trebui să fie de cincizeci la sută. După aceea probabilitatea ca trei ecosisteme — al tău, al meu şi al wreedilor — să folosească aceeaşi orientare ar trebui să fie de numai douăzeci şi cinci la sută.

— Aşa este, zise Hollus.

— Şi chiar referindu-ne doar la levogiri, există peste o sută de aminoacizi diferiţi — totuşi viaţa pământeană utilizează numai douăzeci dintre ei. Care este probabilitatea ca formele de viaţă de pe alte planete să-i utilizeze exact pe aceiaşi douăzeci?

— A naibii de redusă.

I-am zâmbit; mă aşteptasem ca Hollus să-mi ofere un răspuns statistic precis.

— Chiar aşa, a naibii de redusă.

— Dar alegerea nu este aleatorie, ci aşa a fost concepută de Dumnezeu.

Am oftat îndelung.

— Aşa ceva îmi este imposibil să accept.

— Ştiu, spuse Hollus cu un ton parcă de disperare pentru ignoranţa mea. Eu nu sunt un mistic, ci cred în Dumnezeu fiindcă este logic din punct de vedere ştiinţific să o fac; ba chiar bănuiesc că Dumnezeu există în acest Univers tocmai din cauza ştiinţei.

Începuse să mă doară capul.

— Cum adică?

— Aşa cum am spus mai devreme, Universul nostru este închis — în cele din urmă va intra în colaps printr-un Big Crunch.

Un eveniment similar s-a întâmplat după miliarde de ani în universul care l-a precedat pe acesta — iar peste miliarde de ani, cine ştie ce lucruri fenomenale vor fi posibile graţie ştiinţei? S-ar putea chiar ca o inteligenţă, sau şabloanele de date ce o reprezintă, să supravieţuiască marii explozii şi să existe în următorul ciclu de creaţie. O asemenea entitate ar putea dispune de un nivel al ştiinţei suficient de ridicat pentru a influenţa parametrii următorului ciclu, creând un univers ante-proiectat, în care însăşi entitatea aceea să fie renăscută, dotată deja cu înţelepciune şi cunoştinţe acumulate în miliarde de ani.

Am clătinat din cap; mă aşteptasem la ceva mai interesant decât o variaţie pe tema mitului regresiei infinite a universului.

— Chiar dacă aşa ar sta lucrurile, am spus, asta nu prea soluţionează problema existenţei sau inexistenţei lui Dumnezeu. Pur şi simplu nu faci altceva decât să împingi cu un pas înapoi crearea vieţii. Cum a început viaţa în universul de dinaintea acestuia?

M-am încruntat.

— Dacă nu poţi explica asta, nu ai explicat nimic.

— Nu cred că fiinţa care este Dumnezeul nostru a fost vreodată vie, zise Hollus, în sensul de a fi o entitate biologică. Bănuiesc că acesta este primul univers în care au existat vreodată forme biologice şi evoluţie.

— Şi atunci ce este această entitate divină?

— Aici, pe Pământ, nu văd nici o dovadă a faptului că voi aţi fi atins vreodată nivelul inteligenţei artificiale.

Nu prea vedeam legătura, dar l-am aprobat.

— Aşa este, deşi mulţi lucrează la asta.

— Noi avem maşinării care au conştiinţă de sine. Nava mea, Merelcas, este una dintre ele. Şi noi am descoperit că inteligenţa este o proprietate emergentă — apare spontan în sisteme care au suficientă ordine şi complexitate. Bănuiesc că fiinţa care este acum Dumnezeul acestui univers a fost o inteligenţă imaterială, care a apărut prin fluctuaţii aleatorii, într-un univers anterior lipsit de biologic. Cred că fiinţa aceasta, trăind în izolare, a căutat să se asigure că următorul univers va abunda în forme de viaţă independente, capabile să se reproducă. Pare improbabil că biologicul ar fi putut începe de la sine în orice univers generat aleatoriu; însă ne putem aştepta, în mod rezonabil, ca un continuum spaţio-temporal localizat, suficient de complex pentru a dezvolta conştiinţă, să apară accidental după numai câteva miliarde de ani de fluctuaţii cuantice, mai ales în universuri diferite de acesta în care cele cinci forţe fundamentale au puteri relative mai puţin divergente.