Robert Sawyer - Programatorul divin

— Iar acum, am spus, să aplicăm cele trei reguli amintite.

Am apăsat bara de spaţiu de pe tastatură şi modelul punctelor s-a modificat.

— Şi încă o dată, am rostit, apăsând iarăşi bara de spaţiu şi modelul s-a schimbat din nou. Şi încă o dată.

Altă apăsare, altă reconfigurare a punctelor pe ecran.

Hollus se uită la monitor, apoi la mine.

— Şi?

— Şi priveşte în continuare, i-am spus.

Am apăsat altă tastă şi procesul a început să se repete în mod automat: aplicarea celor trei reguli la toate piesele de pe tablă, reafişarea noii configuraţii, reaplicarea regulilor, reafişarea configuraţiei revizuite şi aşa mai departe.

Primul glider a apărut după numai câteva secunde.

— Vezi grupul de cinci celule de acolo? am întrebat. Noi îl numim glider şi — aha! fii atent, altul! Am atins ecranul, indicându-l.

— Şi altul! Uită-te cum se mişcă.

Într-adevăr păreau că se mişcă, rămânând un grup legat, pe măsură ce se deplasau dintr-o poziţie în alta pe suprafaţa monitorului.

— Dacă rulezi suficient de mult simularea aceasta, am spus, vei vedea tot felul de şabloane similare proceselor vieţii. De altfel, jocul se numeşte Life şi a fost inventat în anul 1970 de matematicianul John Conway; eu l-am folosit când predam evoluţia la Universitatea din Toronto. Conway rămăsese uimit de ceea ce generau aceste trei reguli simple. După suficient de multe repetări va apărea ceva numit glider gun: o structură care generează glidere noi la intervale regulate.

Structurile glider gun pot fi create prin coliziunea a minimum treisprezece glidere, astfel că, într-o anumită măsură, gliderele se reproduc singure. Vei căpăta de asemenea structuri „eater” (ce asimilează), care pot dezintegra obiectele ce trec pe lângă ele; în decursul procesului, eater -ul se distruge, însă, după alte tururi, se autorepară. Jocul produce mişcare, reproducere, hrănire, creştere, vindecare şi multe altele, totul prin aplicarea celor trei reguli simple unei selecţii iniţial aleatorii de piese.

— Nu înţeleg ce vrei să îmi demonstrezi, spuse Hollus.

— Ideea este că viaţa — aparenta ei complexitate — poate fi generată de reguli foarte simple.

— Iar regulile acestea pe care le tot reiterezi ce anume reprezintă?

— Să zicem, de pildă, legile fizicii…

— Nimeni nu contrazice faptul că ordinea aparentă poate să reiasă din aplicarea unor reguli simple. Dar cine a scris regulile? În cazul universului pe care mi-l arăţi, ai amintit un nume…

— John Conway.

— Da. Ei bine, John Conway este dumnezeul acelui univers şi simularea lui nu dovedeşte nimic altceva decât că orice univers are nevoie de un Dumnezeu. Conway a fost programatorul. Dumnezeu a fost, de asemenea, un programator; legile fizice şi constantele fizice pe care le-a conceput sunt codul-sursă al Universului nostru. Presupusa diferenţă dintre domnul Conway şi Dumnezeul nostru este că, aşa cum ai spus, Conway nu a ştiut ce va produce codul lui sursă decât după ce l-a îmbinat şi rulat, şi de aceea a fost uimit de rezultate. Creatorul nostru, presupunem noi, a avut în minte un rezultat clar şi a scris un cod pentru a obţine rezultatul acela.

Este adevărat, se pare că lucrurile nu s-au derulat exact aşa cum plănuise — extincţiile în masă par să sugereze asta. Cu toate acestea, pare clar că Dumnezeu a proiectat în mod deliberat Universul nostru.

— Crezi asta cu adevărat? am întrebat.

— Da, zise Hollus privind alte glidere care străbăteau ecranul monitorului. Chiar o cred.

În copilărie am făcut parte timp de trei ani din Clubul de sâmbătă dimineaţa al Muzeului Regal Ontario. A fost o experienţă incredibilă pentru un puşti ca mine, fascinat de dinozauri, şerpi, lilieci, gladiatori şi mumii. În fiecare sâmbătă din timpul anului şcolar, mergeam la muzeu şi intram mai devreme decât deschiderea oficială pentru public şi ne adunam în Sala de proiecţii MRO — aşa se numea înainte ca un consultant cu onorariu exagerat de mare să decidă că trebuia s-o redenumim Cinematograful MRO. Pe atunci nu era foarte atrăgătoare şi era tapiţată complet în negru; între timp a cunoscut o operaţie estetică.

Dimineţile începeau cu doamna Berlin, conducătoarea clubului, care ne proiecta un film pe 16 mm, de obicei un documentar de la National Film Board of Canada. După aceea, o jumătate de zi, aveam activităţi în muzeu, nu doar în galerii, ci şi în culise. Iubeam fiecare minut petrecut acolo şi am decis că într-o bună zi voi lucra la MRO.

Ţin minte că într-o zi am asistat la o demonstraţie a artistului care se ocupase de multe dintre reconstrucţiile de dinozauri din muzeu. El ne arătase un dinte ascuţit şi zimţat şi întrebase de la ce dinozaur provenea.

— De la un carnozaur, am răspuns eu imediat.

Artistul fusese impresionat.

— Aşa este, încuviinţase el.

Dar, mai târziu, un alt copil mă corectă.

— Se spune carnivor, zisese el, nu carnozaur.

Bineînţeles, carnozaur era cuvântul corect, denumirea ştiinţifică pentru grupul de dinozauri din care făceau parte tiranozaurii şi rudele lor. Majoritatea copiilor nu ştiau asta şi, ce naiba! nici majoritatea adulţilor n-aveau habar.

Eu ştiam însă. Citisem asta pe un afiş din Galeria dinozaurilor din MRO.

Mă refer la Galeria dinozaurilor cea originală.

În locul actualelor noastre diorame, galeria aceea avusese specimenele astfel etalate încât vizitatorii se puteau plimba printre ele; nişte şnururi groase de mătase îi împiedicau să se apropie prea mult. Şi fiecare specimen era însoţit de o notă explicativă tipărită şi montată într-o ramă de lemn, atât de lungă, încât erau necesare patru-cinci minute pentru a o citi.

Piesa centrală a vechii galerii era un Corythosaurus, un uriaş hadrozaur stând în poziţie verticală. Faptul că principalul dinozaur din MRO era un erbivor blând, nu rapacii T. rex sau teribil de împlătoşaţii triceratopşi, care erau exponatele majore în majoritatea muzeelor americane, era ceva specific canadian, deşi eu nu am înţeles-o în felul acela pe atunci; abia în anul 1999, MRO a expus o machetă de T. rex în Galeria descoperirilor pentru copii. Vechiul montaj de Corythosaurus era totuşi greşit. În prezent ştim aproape cu certitudine că hadrozaurii nu puteau să stea în poziţia aceea; probabil că petreceau mare parte a timpului ca patrupede.

De fiecare dată când veneam la muzeu, copil fiind, mă uitam cu atenţie la scheletul acela, dar şi la altele, citeam notele explicative, luptându-mă cu termenii, şi învăţam cât puteam de multe.

Încă mai păstrăm scheletul acela în MRO, băgat în diorama Albertei cretacice, dar nu mai are asociat nici un text explicativ. Doar un indicator micuţ din plexiglas, care nu ţine cont de poziţia lui incorectă şi spune foarte puţine lucruri:

Corythosaurus Excavatus Gilmore

Hadrozaur cu creastă în poziţie verticală de luptă. Cretacicul superior, formaţiune Oldman (acum aproximativ 75 milioane de ani), Little Sandhill Creek, lângă Steveville, Alberta.

Desigur, „noua” Galerie a dinozaurilor este deja veche de un sfert de secol. A fost inaugurată înainte de ajungerea la putere a Christinei Dorati, dar ea a considerat-o un model al felului în care trebuie să fie exponatele noastre: nu plictisiţi vizitatorii, nu-i împovăraţi cu date. Lăsaţi-i să se holbeze.

Christine are două fiice; acum sunt mari. M-am întrebat însă adesea dacă, pe când erau copii, ea nu se simţise stânjenită în muzeu. Poate că spusese: „Uite, Mary, acesta este un Tyrannosaurus rex. A trăit cu zece milioane de ani în urmă.” Iar fiica ei — sau, mai rău, vreun puşti isteţ şi obraznic, aşa cum fusesem eu — o corectase, citind informaţiile de pe placarda înaltă: „Ăsta nu-i un tiranozaur şi n-a trăit cu zece milioane de ani în urmă. Este un Allosaurus şi a trăit acum 150 de milioane de ani.” Dar, indiferent care ar fi fost motivul, Christine Dorati detesta transmiterea de informaţii.