Robert Sawyer - Programatorul divin

Regretam că nu dispuneam de fonduri pentru a reface Galeria dinozaurilor; eu o moştenisem în starea actuală. Fondurile erau însă puţine în prezent; închiderea planetariului nu era nici pe departe singura acţiune de reducere a cheltuielilor.

Totuşi, mă întreb pe câţi puşti îi mai inspiram noi în prezent.

Mă întreb…

În nici un caz pe Ricky al meu: asta ar fi însemnat să cer prea mult. În plus, el continua să fie în etapa în care dorea să se facă pompier sau poliţist şi nu arătase nici un fel de interes faţă de ştiinţă.

Dar când mă uitam la zecile de mii de elevi care veneau anual la muzeu în vizite „cu şcoala”, nu puteam totuşi să nu mă întreb dacă vreunul dintre ei avea să-mi calce pe urme.

Mă aflam cu Hollus într-un impas cauzat de interpretarea jocului Life, aşa că mi-am cerut scuze şi m-am dus la toaletă. Aşa cum făceam de fiecare dată, am deschis robinetele la toate trei chiuvetele, ca să creez un zgomot de fundal; toaletele publice din MRO au robinete comandate de senzori, dar în cele pentru personal nu trebuia să suportăm asemenea jignire. Jeturile de apă au acoperit zgomotul pe care l-am produs când m-am ghemuit în faţa uneia dintre toalete şi am vomitat; o făceam cam o dată pe săptămână, mulţumită chimioterapiei. Nu-mi era uşor, deoarece pieptul şi plămânii îmi erau deja obosiţi. Am rămas câteva clipe îngenuncheat, doar pentru a-mi recăpăta puterea, apoi m-am ridicat, am tras apa şi am pornit spre chiuvete, spălându-mi mâna şi închizând toate robinetele. Ţineam la muzeu o sticlă cu apă de gură şi o adusesem cu mine; am făcut gargară, încercând să alung gustul oribil. După care am revenit în Departamentul de paleobiologie, zâmbindu-i lui Vânătaie de parcă nu se întâmplase nimic neobişnuit. Am deschis uşa biroului meu şi am intrat.

Spre mirarea mea, Hollus citea ziarul. Luase de pe masa mea exemplarul tabloidului Toronto Sun şi-l ţinea cu mâinile lui cu şase degete. Ochii pediculari i se mişcau la unison de la stânga la dreapta, în vreme ce citea. Mă aşteptasem să-mi remarce imediat prezenţa, însă poate că simulacrul nu era chiar aşa sensibil. Mi-am dres vocea şi am simţit iarăşi gustul neplăcut.

— Bine-ai revenit, spuse Hollus şi ochii lui mă priviră, închise ziarul şi întoarse către mine pagina întâi.

Unicul titlu, care ocupa aproape în totalitate pagina, anunţa: „Medic de avorturi ucis.”

— În mass-media voastră, rosti Hollus, am văzut multe referiri la avort, totuşi mărturisesc că nu înţeleg precis ce este; termenul este utilizat frecvent, dar niciodată definit — nici chiar în articolul care aparent este asociat acestui titlu.

M-am aşezat pe scaunul meu şi am inspirat adânc, adunându-mi gândurile şi întrebându-mă de unde să încep. Azi-dimineaţă, în drum spre muzeu, citisem eu însumi articolul.

— Bun, păi, să vezi… uneori femeile noastre rămân gravide fără să-şi dorească. Există o procedură medicală care poate elimina fetusul, punând astfel capăt sarcinii; ea se numeşte avort. Este… ăăă, oarecum controversată şi din acest motiv se efectuează frecvent în clinici speciale, nu în spitalele obişnuite. Fundamentaliştii religioşi dezaprobă vehement avortul — îl consideră o formă de crimă —, iar unii extremişti au folosit bombe ca să arunce în aer clinici de avorturi. Săptămâna trecută, o asemenea clinică a explodat în Buffalo, un oraş situat imediat dincolo de graniţă, în statul New York. Ieri s-a întâmplat acelaşi lucru în Etobicoke, care face parte din Toronto. Medicul, care era şi proprietarul clinicii, se afla înăuntru şi a fost ucis.

Hollus mă privi mult timp, apoi rosti:

— Aceşti… cum le-ai spus? Extremişti fundamentalişti? Aceşti extremişti fundamentalişti consideră că este greşit să ucizi, chiar un prunc nenăscut?

— Da.

În vorbirea lui Hollus era greu să discerni tonurile, mai ales din cauză că glasul lui alterna între cele două guri, dar părea uimit, cel puţin pentru urechile mele.

— Iar ei îşi demonstrează dezaprobarea în această privinţă ucigând adulţi?

Am dat uşor din cap.

— După cum se vede.

Hollus tăcu alte câteva clipe, iar torsul sferic i se legănă lent în sus şi în jos.

— Rasa mea, rosti în cele din urmă, are un concept numit…, şi gurile lui gemene cântară două note discordante. Acesta se referă la incongruenţe, la evenimente sau cuvinte care transmit exact opusul sensului intenţionat.

— Şi noi avem un concept similar. Îi spunem ironie.

Ochii lui reveniră la ziar.

— Se pare că nu toţi oamenii îl înţeleg.

N-am fumat niciodată. Atunci de ce am cancer la plămâni?

De fapt, după cum am aflat, este o boală oarecum răspândită printre paleontologii, geologii şi mineralogii generaţiei mele. Am avut dreptate cumva, când am pus tusea pe seama mediului plin de praf în care lucram. Folosim frecvent unelte ce pulverizează pietrele şi produc mult praf fin, care…

Cancerul la plămâni are nevoie de mult timp ca să apară, iar eu lucram de treizeci de ani în laboratoare de paleontologie. În prezent, port aproape permanent o mască; conştiinţa noastră a evoluat şi toţi procedează aşa când efectuează genul acesta de muncă. Totuşi, de-a lungul deceniilor, inspirasem suficientă pulbere de piatră, ca să nu mai amintesc de fibre de azbest şi filamente de fibră de sticlă, atunci când realizasem mulaje.

Iar acum plătesc pentru toate.

Unii dintre prietenii mei şi ai lui Susan spuneau că ar trebui să acţionez în judecată — poate muzeul, poate guvernul provinciei Ontario, al cărui angajat sunt. Cu siguranţă, locul meu de muncă putea să fi fost mai bine protejat; cu siguranţă, ar fi trebuit ca instrucţiunile de protecţie a muncii să fie mai bune; cu siguranţă…

Era o reacţie naturală. Cineva trebuia să plătească pentru o asemenea nedreptate. Tom Jericho: un tip de treabă, soţ bun, tată bun, dona pentru cauze caritabile — poate nu atât de mult pe cât ar fi trebuit, dar dona, în fiecare lună. Şi întotdeauna prezent, gata să ofere o mână de ajutor, când cineva se muta sau îşi zugrăvea casa. Iar acum, Tom cel de treabă avea cancer.

Totuşi, spuneau ei, cineva trebuie să plătească.

Însă ultimul lucru pe care l-aş fi dorit era să-mi irosesc timpul în tribunale. Aşa că nu, nu intenţionam să acţionez pe nimeni în judecată.

Aveam însă cancer la plămâni; trebuia să mă ocup de boală.

Iar asta era o ironie a sorţii.

Unele dintre lucrurile despre care Hollus afirma că sunt dovezi ale existenţei lui Dumnezeu nu erau noutăţi pentru mine. Chestiile acelea legate de constantele fundamentale erau denumite uneori în mod generic „principiul cosmologic antropic”; atinsesem şi eu subiectul respectiv în cursul de evoluţie. Hollus avea cu siguranţă dreptate când spunea că Universul, cel puţin în mod superficial, părea să fi fost proiectat pentru evoluţia vieţii. Aşa cum afirmase Sir Fred Hoyle în anul 1981: „O interpretare de bun-simţ a datelor sugerează că o superinteligenţă ar fi modificat legile fizicii, ca şi pe ale chimiei şi biologiei, şi că în natură nu există forţe oarbe despre care ar merita să vorbim. Valorile obţinute din datele realităţii îmi par atât de copleşitoare, încât concluzia aceasta este mai presus de orice discuţie.” Trebuie spus totuşi că Sir Fred a susţinut o mulţime de idei pe care restul comunităţii ştiinţifice le-a dezaprobat.

În convorbirea cu Hollus, forhilnorul a amintit de cili. Aceştia sunt extensii ale celulelor, subţiri ca nişte firişoare de păr, capabile de mişcări ritmice; se regăsesc în multe tipuri de celule ale corpului uman şi, a precizat Hollus, în celulele forhilnorilor şi wreedilor. Cei care credeau că nu numai Universul, ci şi viaţa în sine fuseseră proiectate în mod inteligent aminteau frecvent de cili. Motoarele minuscule ce îngăduie firişoarelor să se mişte sunt incredibil de complexe, iar susţinătorii proiectării inteligente afirmă că această complexitate este desăvârşită: nu există nici o modalitate prin care să fi putut evolua în urma unei serii de etape incrementale. Pentru a funcţiona, un cil are nevoie de toate părţile lui diverse, aidoma unei curse pentru şoareci; dacă un element este îndepărtat, ansamblul devine inutil — la fel cum o cursă de şoareci nu face absolut nimic dacă este lipsită de arc, sau de bara de fixare, de platformă, de ciocănel sau clichet. Era într-adevăr o enigmă felul în care cilii evoluaseră prin acumularea de modificări gradate, adică aşa cum se presupune că funcţionează evoluţia.