Robert Sawyer - Programatorul divin

— Nu există nici o menţionare a unei supernove cu 650 de ani în urmă?

— Nu în Vela.

— Este vorba despre ani tereştri.

Hollus păru ofensat de sugestia că ar fi putut greşi.

— Fireşte. Cea mai recentă supernovă observabilă cu ochiul liber şi de forhilnori, şi de wreedi, a fost în Marele Nor al lui Magellan, acum cincisprezece ani. Anterior, ambele rase au văzut o supernovă în constelaţia căreia voi îi spuneţi Şarpele, într-un moment care ar corespunde cu începutul secolului al XVII-lea la voi.

— Supernova lui Kepler, încuviinţă Chen. A fost vizibilă aici începând cu anul 1604. A ajuns să fie mai strălucitoare decât Jupiter, dar abia putea fi zărită în timpul zilei.

Îşi ţuguie buzele, gândindu-se.

— Asta-i o chestie fascinantă. Supernova lui Kepler nu s-a aflat aproape nici de Pământ, nici de Beta Hydri sau de Delta Pavonis, însă toate trei planetele au văzut-o şi au consemnat-o. Desigur, supernova 1987A n-a fost nici măcar în galaxia asta, totuşi noi toţi am înregistrat-o. Pe de altă parte, evenimentul din Vela de pe la 1320 a fost destul de apropiat. Crezusem că cineva l-ar fi putut vedea.

— Nu s-ar putea să fi intervenit un nor de praf? întrebă Hollus.

— În prezent nu există nici un nor de praf, zise Chen, şi ar fi trebuit ca un astfel de nor să fie sau foarte aproape de steaua care a explodat, sau foarte mare pentru a putea împiedica observaţiile de pe Pământ, şi Beta Hydri, şi Delta Pavonis. Cineva ar fi trebuit să-l remarce.

— O adevărată enigmă, comentă Hollus.

Chen dădu din cap.

— Nu-i aşa?

— Voi fi încântat să îţi ofer informaţiile pe care rasa mea le-a acumulat despre supernove, rosti Hollus. Poate că vor face lumină în acest caz.

M-am întrebat dacă făcuse în mod intenţionat un joc de cuvinte.

— Ar fi grozav, spuse Chen.

— O să trimit nişte materiale din nava-mamă, spuse Hollus legănându-şi ochii pediculari.

Pe când aveam paisprezece ani, muzeul organizase un concurs pentru copiii interesaţi de dinozauri. Câştigătorul avea să capete diverse premii din domeniul paleontologiei.

Dacă ar fi fost un concurs cu întrebări despre dinozauri, sau dacă li s-ar fi cerut copiilor să identifice fosile, sunt sigur că l-aş fi câştigat.

Dar n-a fost aşa. A fost un concurs pentru cea mai bună machetă de dinozaur construită pe loc.

Ştiam ce dinozaur trebuia să fac: Parasaurolophus, exponatul care definea practic MRO.

Am încercat să realizez unul din plastilină, polistiren şi cepuri de lemn.

A fost un dezastru: capul, cu creasta lui lungă, cădea mereu. N-am izbutit să-l termin. Concursul a fost câştigat de un băiat gras; am participat la festivitatea când a fost premiat, iar unul dintre premii era macheta unei sauropode. El a comentat: „Marfă! Un brontozaur!” Am fost dezgustat; nici chiar în 1960, cineva care ştia ceva despre dinozauri nu-i spunea aşa unui Apatosaurus.

Am învăţat totuşi o lecţie valoroasă.

Am învăţat că nu poţi să alegi modalitatea în care vei fi testat.

Poate că Donald Chen şi Hollus erau fascinaţi de supernove, dar pe mine mă interesa mai mult ceea ce discutasem cu Hollus mai devreme. După plecarea lui Don, i-am spus:

— Hollus, se pare că voi ştiţi multe lucruri despre ADN.

— Cred că aşa este.

— Ce…, glasul mi s-a frânt pentru o clipă; am înghiţit în sec şi am încercat din nou. Ce ştii despre problemele cu ADN-ul, despre erorile în duplicarea lui?

— Desigur, acesta nu este domeniul meu, zise Hollus, însă medicul navei noastre, Lablok, este destul de expertă în această privinţă.

— Iar această Lablok… — am înghiţit din nou — această Lablok ştie ceva despre, să zicem, cancer?

— Tratamentul cancerului este o disciplină specializată pe planeta noastră, spuse Hollus. Sigur că da, Lablok are unele cunoştinţe în această privinţă, totuşi…

— Puteţi să vindecaţi cancerul?

— Îl tratăm cu radiaţii şi substanţe chimice. Uneori, tratamentele acestea sunt eficiente, dar de cele mai multe ori nu.

Părea destul de trist.

— Ah, am spus. Acelaşi lucru se-ntâmplă şi pe Pământ.

Am rămas tăcut o vreme; evident, aşteptasem alt răspuns.

— Apropo de ADN, am vorbit în cele din urmă, mă… mă întreb dacă aş putea avea un eşantion din al tău? Dacă n-ai nimic împotrivă, fireşte. Aş dori să-l supun unor analize.

Hollus întinse un braţ.

— Serveşte-te.

A fost cât pe-aci să cad în plasă.

— Dar tu nu exişti aici în realitate. Nu eşti decât o proiecţie.

Hollus coborî braţul şi ochii lui pediculari se unduiră sinusoidal.

— Scuză-mi gluma. Însă, bineînţeles, dacă doreşti o mostră de ADN, nu am nimic împotrivă. Voi trimite naveta cu câteva eşantioane.

— Mulţumesc.

— Dar îţi pot spune de acum ce vei afla. Vei afla că existenţa mea este la fel de improbabilă ca a ta. Este imposibil ca gradul de complexitate a unei forme de viaţă avansate să fi apărut pur şi simplu întâmplător.

Am inspirat adânc. Nu doream să-l contrazic, totuşi, la naiba! şi el era savant. Ar fi trebuit să ştie mai bine. M-am rotit cu scaunul spre calculatorul montat pe soclul care, atunci când începusem să lucrez aici, fusese suportul unei maşini de scris. Căpătasem una dintre tastaturile acelea Microsoft arătoase, împărţite pe la mijloc; muzeul fusese nevoit să le asigure tuturor celor care le solicitaseră după ce sindicatul personalului începuse să facă aluzii la acţionarea în judecată pentru sindromul tunelului carpian.

Calculatorul meu avea un sistem de operare Windows NT, dar l-am pornit în DOS şi la apariţia cursorului am tastat o comandă. Se lansă o aplicaţie care desenă pe ecran o tablă de şah.

— Aceasta, am arătat, este o tablă standard pentru jocuri omeneşti. Noi jucăm pe ea două jocuri de strategie: şah şi dame.

Hollus îşi atinse ochii între ei.

— Am auzit de primul dintre ele şi înţeleg că obişnuiaţi să consideraţi abilitatea de a-l juca drept una dintre cele mai de seamă realizări ale intelectului uman până ce un calculator l-a învins pe cel mai talentat jucător om. Voi, oamenii, aveţi tendinţa de a oferi definiţii derutante ale inteligenţei.

— Cred că da, am încuviinţat. Eu însă vreau să-ţi vorbesc despre alt joc, mai asemănător cu damele.

Am atins o tastă:

— Aici este o desfăşurare aleatorie a pieselor de joc.

Pe aproximativ o treime din cele şaizeci şi patru de pătrate apărură jetoane rotunde.

— Fii atent: fiecare pătrat ocupat se învecinează cu alte opt pătrate, punându-le la socoteală şi pe cele din colţuri, da?

Hollus îşi atinse ochii cu un cling.

— Există trei reguli simple: starea oricărui pătrat va rămâne nemodificată — el va fi sau ocupat, sau gol — dacă două dintre pătratele sale vecine sunt ocupate. A doua regulă: dacă un pătrat ocupat are trei pătrate vecine ocupate, el va rămâne ocupat. Regula a treia: în toate celelalte cazuri, pătratul se goleşte, dacă nu este deja, iar dacă este gol, va rămâne tot gol. Ai înţeles?

— Da.

— Bun. Atunci să extindem tabla. În loc de o matrice de 8 pe 8, să folosim una de 400 pe 300. Pe monitorul acesta, fiecare pătrat va fi reprezentat printr-o celulă de doi pe doi pixeli. Vom simboliza pătratele ocupate prin celule albe, iar pe cele goale prin celule negre.

Am apăsat o tastă şi tabla de dame s-a îndepărtat şi simultan s-a desfăşurat până în cele patru colţuri ale ecranului. La rezoluţia aceea caroiajul tablei a dispărut, dar şablonul aleatoriu de celule albe şi negre era evident.