Robert Sawyer - Programatorul divin

Dintotdeauna îmi spusese Thomas, nu Tom. Ne cunoşteam de suficient timp pentru ca folosirea prenumelor să fie absolut firească, totuşi îi plăcea să păstreze un nivel de formalism, o distanţă de tipul „eu sunt medicul, iar tu eşti pacientul”.

— Ia loc, te rog.

Mă conformasem. Nu a pierdut timpul cu preambuluri.

— Ai cancer la plămâni, Thomas.

Pulsul îmi crescu. Am rămas cu gura deschisă.

— Îmi pare rău, urmase el.

Un milion de gânduri îmi treceau prin minte. Probabil că se înşela; probabil că era fişa altcuiva; ce-i voi spune lui Susan? Mi se uscase gura.

— Eşti sigur?

— Culturile din sputa ta au oferit un diagnostic clar, zisese el. Nu-i nici o îndoială că este cancer.

— Poate fi operat? întrebasem în cele din urmă.

— Va trebui să aflăm. În caz contrar, vom încerca să-l tratăm cu radiaţii sau chimioterapie.

Mâna mi se ridicase instantaneu spre cap, atingându-mi părul.

— O să… o să aibă succes?

Noguchi zâmbise liniştitor.

— Tratamentul poate fi foarte eficient.

Ceea ce se rezuma la un „poate” — iar eu nu doream să aud „poate”. Doream certitudini.

— Dar… dar un transplant?

Vocea lui Noguchi era blândă.

— Ca ambii plămâni să fie disponibili se întâmplă destul de rar. Există prea puţini donatori.

— M-aş putea duce în State, rostisem pe un ton şovăielnic.

Citeai tot timpul despre astfel de lucruri în Toronto Star, mai ales de când Harris impusese reduceri de cheltuieli în sistemul medical: canadienii plecau în Statele Unite pentru diverse tratamente medicale.

— Nu-i nici o diferenţă. Este o criză de plămâni pe plan mondial. Şi, oricum, s-ar putea să nu te ajute; trebuie să vedem dacă nu cumva cancerul s-a extins.

Dorisem să-l întreb: „O să mor?” Totuşi întrebarea aceea mi se păruse exagerată, prea directă.

— Păstrează o atitudine pozitivă, continuase Noguchi. Lucrezi la muzeu, nu?

— Ăăă, da.

— În cazul acesta beneficiezi probabil de o asigurare medicală excelentă. Include reţetele compensate?

Am dat din cap că da.

— E bine. Există medicamente utile, dar nu sunt ieftine, însă dacă eşti asigurat n-o să ai probleme. Dar, aşa cum ţi-am spus, trebuie să vedem dacă nu cumva cancerul s-a extins. O să-ţi dau trimitere la un oncolog de la St. Mike’s. Va avea grijă de tine.

Încuviinţasem, simţind cum lumea mi se năruia în jur.

Împreună cu Hollus am revenit în biroul meu.

— Tu susţii, am rostit, că omenirea, dar şi alte forme de viaţă, ocupă o poziţie specială în cosmos.

Extraterestrul cu aspect de păianjen îşi deplasă corpul masiv lângă unul dintre pereţi.

— Noi ocupăm cu adevărat o poziţie specială, zise el.

— Hollus, nu ştiu cum s-a dezvoltat ştiinţa pe Beta Hydri III, dar aici, pe Pământ, ea a urmat un şablon prin care ne-a detronat în mod repetat din orice poziţie specială. Propria-mi civilizaţie considera că planeta noastră se afla în centrul Universului, dar s-a dovedit a fi o ipoteză falsă. Am crezut, de asemenea, că fuseserăm creaţi după chipul şi asemănarea Domnului, dar şi asta s-a dovedit o eroare. De fiecare dată când am crezut că ceva aparte ne evidenţia pe noi — sau planeta, ori Soarele nostru —, ştiinţa ne-a demonstrat că ne înşelasem.

— Însă formele de viaţă ca noi sunt într-adevăr aparte, zise forhilnorul. De exemplu, avem acelaşi ordin de mărime al masei. Nici una dintre speciile inteligente, incluzându-le şi pe cele care şi-au părăsit planetele, nu avea masa medie a corpului adult sub 50 sau peste 500 de kilograme. Toţi avem, mai mult sau mai puţin, doi metri pe înălţimea noastră cea mai mare — ba chiar, viaţa civilizată nu a putut exista la dimensiuni cu mult sub 1,5 metri.

Am încercat din nou să-mi ridic sprâncenele.

— De ce ar fi valabil aşa ceva şi pe Pământ? am zis.

— Este valabil peste tot, nu doar pe Pământ, întrucât cel mai mic foc care poate fi întreţinut are diametrul de aproximativ 50 de centimetri, iar pentru a controla un foc trebuie să fii mai mare de dimensiunea respectivă. Desigur, fără foc nu poate exista metalurgie şi astfel nici un fel de tehnologie avansată. Pauză, legănare pe verticală. Nu înţelegi? Cu toţii am evoluat astfel încât să avem mărimea potrivită pentru a folosi focul — iar mărimea aceea se află în echilibru exact în centrul logaritmic al Universului. În punctul lui de expansiune maximă, Universul ar fi cu vreo patruzeci de ordine mai mare decât suntem noi, iar componenta sa cea mai mică este cu patruzeci de ordine mai mică decât noi.

Hollus mă privi şi se legănă în sus şi în jos.

— Noi ne aflăm într-adevăr în centrul creaţiei, dacă ştii cum să priveşti.

Când începusem să lucrez în MRO, partea din faţă a primului etaj era rezervată în totalitate paleontologiei. Aripa nordică, aflată direct deasupra magazinului de cadouri şi a restaurantului, adăpostise dintotdeauna exponatele paleontologice vertebrate — „Galeria dinozaurilor” —, iar aripa sudică găzduise iniţial Galeria de paleontologie a nevertebratelor; cuvintele „Muzeu de Paleontologie” sunt încă săpate în piatră, în partea de sus a peretelui de acolo.

Dar Galeria nevertebratelor fusese închisă cu foarte mult timp în urmă, iar în anul 1999 spaţiul respectiv fusese redeschis publicului sub numele „Galeria descoperirilor”, exact genul de divertisment educaţional de inteligenţă redusă care-i place Christinei Dorati: expoziţii interactive pentru copii, din care nu se poate învăţa aproape nimic. Pe posterele din metrou, reclamele pentru noua galerie purtau sloganul: „Imaginează-ţi că muzeul ar fi condus de un puşti de opt ani.” Aşa cum a spus cândva John Lennon, este uşor dacă încerci.

Mândria şi încântarea noastră, a celor din Departamentul de paleontologie vertebrate, este scheletul de hadrozaur Parasaurolophus, cu superba lui creastă lungă de un metru. Orice specimen pe care l-aţi văzut, indiferent unde în lume, este un mulaj după exemplarul nostru. Până şi Galeria descoperirilor avea un mulaj de Parasaurolophus încastrat în piatra falsă a podelei. Puştii îl ciocănesc cât e ziua de lungă cu ciocane de lemn şi dălţi, majoritatea stând cu funduleţele pe craniul magnific.

Chiar în faţa Galeriei de paleontologie vertebrate se află un balcon interior, deasupra Rotondei, pe a cărui pardoseală de marmură sunt incrustate în mod subtil nişte steluţe mici. Alt balcon se află în partea opusă, vizavi de Galeria descoperirilor, între cele două, deasupra uşilor de sticlă ale intrării principale, sunt trei ferestre verticale cu vitralii.

În orele când muzeul era închis pentru public, l-am plimbat pe Hollus prin Galeria de paleontologie vertebrate. Avem cea mai bună colecţie de hadrozauri din lume. Mai avem un Albertosaurus spectaculos, un Chasmosaurus formidabil, două montări mobile de Allosaurus, un Stegosaurus excelent, plus o expoziţie de mamifere din pleistocen, un perete acoperit cu mulaje de primate şi humanoizi, un exponat cu mlaştina de gudron de la La Brea, o secvenţă standard cu evoluţia calului şi o minunată dioramă subacvatică de la sfârşitul cretacicului, cu plesiozauri, mezozauri şi amoniţi.

L-am dus, de asemenea, pe Hollus în detestata Galerie a descoperirilor, unde un mulaj de T. rex se ridică deasupra nefericitului Parasaurolophus montat pe podea. Hollus păru încântat de toate fosilele.

În plus, i-am arătat o mulţime de desene cu dinozauri, aşa cum ar fi putut arăta în timpul vieţii, şi l-am trimis pe Abdus după o casetă video cu Jurassic Park, ca s-o poată viziona.