Robert Sawyer - Programatorul divin

— Devine supernovă, am spus.

— Da. Acele elemente grele se află aici fiindcă o parte din stele au devenit supernove, împrăştiindu-şi produsele de fuziune în spaţiul interstelar.

— Tu spui aşadar că faptul că stelele se transformă în supernove trebuie să fi fost, de asemenea, proiectat de o divinitate?

— Nu este chiar aşa simplu… Ştii ce s-ar întâmpla cu Pământul, dacă o stea din apropiere ar deveni supernovă?

— Dacă am fi destul de aproape, cred că ne-ar prăji de vii.

În anii 1970, Dale Russell emisese ipoteza că explozia unei supernove din apropierea Pământului cauzase extincţiile de la sfârşitul cretacicului.

— Exact. Dacă în ultimele câteva miliarde de ani ar fi existat o supernovă prin preajmă, voi nu aţi mai fi aici. Ba chiar nici noi nu am mai fi, deoarece planetele noastre sunt destul de apropiate.

— Aşadar, supernovele nu pot fi prea frecvente şi…

— Corect. Pe de altă parte însă, nu pot fi nici prea rare. Undele de şoc produse de exploziile supernovelor determină sistemele planetare să se formeze din norii de praf ce înconjoară alte stele. Cu alte cuvinte, dacă nici o supernovă nu ar fi existat în apropierea Soarelui vostru, cele zece planete de pe orbita lui nu s-ar fi format niciodată.

— Nouă, am rostit.

— Zece, repetă Hollus ferm, mai uitaţi-vă.

Ochii lui pediculari se legănară.

— Înţelegi dilema? Unele stele trebuie să devină supernove pentru a face disponibile elementele grele necesare apariţiei vieţii, dar dacă ar exista prea multe supernove, ele ar distruge orice viaţă care s-a format. Pe de altă parte, dacă nu există suficiente supernove, ar fi prea puţine sisteme planetare atât de valoroase. La fel ca în cazul constantelor fizice fundamentale şi al nivelurilor de rezonanţă ale carbonului, viteza de formare a supernovelor pare stabilită precis, într-un domeniu foarte îngust de valori posibil acceptabile; orice abatere serioasă ar însemna un univers fără viaţă sau chiar fără planete.

Mă străduiam să-mi menţin echilibrul, să-mi păstrez stabilitatea. Simţeam că-mi plesneşte capul.

— Şi asta ar putea să fie o coincidenţă, am mormăit.

— Fie este o coincidenţă adăugată la foarte multe alte coincidenţe, zise Hollus, fie face parte dintr-un proiect deliberat. Şi asta nu este tot. Ia, de pildă, apa. Toate formele de viaţă pe care le cunoaştem au evoluat în apă şi toate au nevoie de ea pentru procesele lor biologice. Şi cu toate că apa pare simplă din punct de vedere chimic — doar doi atomi de hidrogen legaţi de un atom de oxigen —, ea este o substanţă incredibil de neobişnuită. După cum ştii, cele mai multe substanţe se contractă la răcire şi se dilată la încălzire. Şi cu apa se întâmplă la fel, dar până la atingerea punctului de îngheţ. Atunci se întâmplă ceva remarcabil: apa începe să se dilate, chiar pe măsură ce se răceşte, aşa că din momentul în care îngheaţă este de fapt mai puţin densă decât fusese ca lichid. De aceea gheaţa pluteşte pe apă şi nu se scufundă. Suntem atât de obişnuiţi să vedem asta, fie sub forma cuburilor de gheaţă dintr-un pahar de băutură, fie a gheţii ce acoperă un lac, încât practic nici nu mai băgăm în seamă fenomenul. Alte substanţe nu fac însă la fel: bioxidul de carbon solid — pe care voi îl numiţi „gheaţă uscată” — se scufundă în bioxidul de carbon lichid, iar un lingou de plumb se va scufunda într-o cuvă de plumb topit. Totuşi gheaţa provenită din apă pluteşte — şi, dacă n-ar face-o, viaţa ar fi imposibilă. Dacă lacurile şi oceanele ar îngheţa de la fund spre suprafaţă, în loc de la suprafaţă spre fund, pe fundul mărilor sau al lacurilor n-ar mai exista ecosisteme decât în zonele ecuatoriale. În plus, după ce ar începe să îngheţe, masele de apă s-ar solidifica şi ar rămâne aşa pentru totdeauna; curenţii ce se mişcă liber pe sub gheaţa de la suprafaţă sunt cei care determină topirea primăvara — de aceea gheţarii care nu au asemenea curenţi pe sub ei există de milenii pe uscat imediat în vecinătatea unor lacuri.

Am pus fosila de eurypterid înapoi în sertarul ei.

— Sunt de acord că apa este o substanţă neobişnuită, dar…

Hollus îşi atinse iarăşi ochii între ei.

— Această stranie dilatare a apei înainte de a îngheţa nu este însă nici pe departe unica ei proprietate termică remarcabilă. De fapt, apa are şapte parametri termici diferiţi — toţi sunt unici, sau aproape unici, în chimie, şi toţi sunt necesari, în mod independent, pentru existenţa vieţii. Probabilitatea ca vreunul dintre ei să aibă valoarea anormală pe care o are trebuie înmulţită cu probabilitatea ca şi celelalte să aibă valorile lor anormale. În felul acesta, probabilitatea ca apa să aibă în mod întâmplător aceste proprietăţi termice unice este aproape zero.

— Aproape, am repetat, dar glasul începuse să-mi sune sec, chiar şi pentru propriile mele urechi.

Hollus mă ignoră.

— Natura unică a apei nu ia sfârşit odată cu proprietăţile ei termice. Dintre toate substanţele, numai seleniul lichid are o tensiune superficială mai mare ca a apei. Şi tocmai această tensiune superficială ridicată face ca apa să pătrundă adânc în crăpăturile pietrelor şi, bineînţeles, aşa cum am observat deja, ea se comportă incredibil şi se dilată în timp ce îngheaţă, sfărâmând pietrele respective. Dacă apa ar avea o tensiune superficială mai mică, procesul de formare a solului nu ar mai avea loc. Mai mult: dacă apa ar fi avut o vâscozitate mai mare, sistemele circulatorii din corp nu ar fi putut evolua; în esenţă, atât plasma voastră sanguină, ca şi a noastră, este apă salină, însă nu există procese biochimice care să poată alimenta o inimă ce trebuie să pompeze ceva considerabil mai vâscos pentru o durată îndelungată.

Extraterestrul se opri.

— Aş putea spune multe, urmă el, despre parametrii remarcabili şi atent reglaţi ce fac viaţa posibilă, dar realitatea este pur şi simplu aceasta: dacă vreunul dintre ei — oricare din lanţul acesta lung — ar fi diferit, în Universul acesta nu ar exista viaţă. Fie că noi suntem cea mai incredibilă întâmplare fericită pe care ne-o putem imagina — ceva mult, mult mai improbabil decât posibilitatea ca tu să câştigi la loterie în fiecare săptămână timp de un secol —, fie că Universul şi componentele lui au fost proiectate, în mod deliberat şi cu multă atenţie, pentru a da naştere vieţii.

Am simţit un junghi dureros în piept; l-am ignorat.

— Sunt totuşi dovezi indirecte pentru existenţa lui Dumnezeu, am observat.

— Să ştii, zise Hollus, că faci parte dintr-o minoritate evidentă, chiar în rândurile speciei tale. Potrivit unui documentar pe care l-am văzut pe CNN, pe Pământ există doar 220 de milioane de atei — într-o populaţie de 6 miliarde de oameni. Asta înseamnă numai trei la sută din total.

— Datele obiective nu se supun la vot, am rostit eu. Majoritatea oamenilor nu gândesc în mod critic.

Hollus păru dezamăgit.

— Dar tu eşti un gânditor critic instruit, iar eu ţi-am descris motivul pentru care Dumnezeu trebuie să existe — sau, cel puţin, pentru care trebuie să fi existat la un moment dat — în termeni matematici, care se apropie de certitudine pe cât de mult o poate face ştiinţa. Cu toate acestea, continui să îi negi existenţa.

Durerea se înrăutăţea. Avea să treacă, desigur.

— Da, am încuviinţat. Neg existenţa lui Dumnezeu.

— Salut, Thomas, începuse doctorul Noguchi în ziua aceea fatidică din luna octombrie a anului trecut, când venisem pentru a discuta rezultatele analizelor pe care mi le ceruse.