Robert Sawyer - Programatorul divin

Am petrecut mult timp cu morocănosul moş Jonesy, examinând colecţiile paleontologice de nevertebrate; Jonesy are trilobiţii la degetul mic.

După aceea însă, am decis că sosise timpul pentru reciprocitate. De la început, Hollus afirmase că va împărtăşi informaţiile colectate de tovarăşii săi. Era momentul să se ţină de cuvânt. I-am cerut să-mi vorbească despre istoria evoluţionistă a formelor de viaţă pe planeta lui.

Bănuiam că-mi va expedia o carte de pe orbită, dar făcu mai mult decât atât.

Mult mai mult.

Hollus mă anunţă că avea nevoie de spaţiu pentru o prezentare adecvată, aşa că am aşteptat până la sfârşitul programului de lucru al muzeului. Simulacrul vibră scurt în biroul meu, apoi dispăru. Ajunsesem la concluzia că-mi era mai uşor să transport pur şi simplu proiectorul de holoforme dintr-un loc în altul, decât să fiu însoţit de simulacru pe coridoarele muzeului, deoarece cam toţi cei pe care-i întâlneam — custozi, studenţi, paznici şi vizitatori — găseau un pretext să ne oprească pentru a vorbi cu extraterestrul.

Am coborât cu ascensorul pentru personal până la parter, lângă scara largă de piatră care se răsucea în jurul stâlpului totemic Nisga’a spre subsol. Sub Rotonda principală se afla ceea ce noi numeam, plini de imaginaţie, Rotonda Inferioară. Spaţiul acela larg şi deschis, zugrăvit în culoarea unei supe de roşii, slujea ca recepţie pentru Cinematograful MRO, situat sub magazinele de cadouri de la parter.

Cerusem personalului să monteze cinci camere video pe trepiede, pentru a înregistra ce voia Hollus să-mi arate; ştiam că el nu dorea ca oamenii să privească peste cei opt umeri ai săi când lucra, însă, în acelaşi timp, înţelesese că atunci când ne oferea informaţii ca plată, trebuia să le înregistrăm. Am aşezat proiectorul de holoforme în centrul podelei mari şi am ciocănit în el pentru a chema duhul forhilnor. Hollus reapăru şi i-am auzit pentru prima dată limbajul, pe când transmitea instrucţiuni proiectorului. Semăna cu un cântecel, la care Hollus făcea şi armonia.

Pe neaşteptate, spaţiul recepţiei fu înlocuit cu un incredibil peisaj extraterestru. Ca şi în cazul simulacrului lui Hollus, îmi era imposibil să-l deosebesc de realitate; era ca şi cum fusesem teleportat vreo douăzeci şi patru de ani-lumină, pe Beta Hydri III.

— Evident, rosti Hollus, aceasta este o simulare, dar noi o considerăm corectă, deşi coloritul animalelor este ipotetic. Aşa arăta planeta mea acum 70 de milioane de ani de-ai voştri, chiar înaintea celei mai recente extincţii în masă.

Pulsul îmi bubuia în urechi. Am izbit cu călcâiul în pardoseală şi am simţit soliditatea liniştitoare a Rotondei Inferioare, unica dovadă pe care o aveam că eram tot în Toronto.

Cerul era la fel de azuriu ca al Pământului, iar norii erau cumulonimbus; după câte se părea, într-o atmosferă de tip azot-oxigen încărcată cu vapori de apă, fenomenele fizice erau universale. Peisajul era format din dealuri ce se unduiau lin, iar un eleşteu mare, înconjurat de nisip, se afla aproximativ pe locul bazei stâlpului totemic Nisga’a. Soarele era tot galben spălăcit ca şi Soarele nostru, şi părea de aceeaşi mărime. Căutasem Beta Hydri într-un manual de referinţă: era de 1,6 ori mai mare ca Soarele şi de 2,7 ori mai strălucitoare, aşa că planeta natală a forhilnorilor trebuia să orbiteze în jurul lui la o distanţă mai mare decât o făcea Terra în jurul Soarelui.

Plantele erau toate verzi; indiferent pe ce planetă te-ai fi găsit, clorofila, altă componentă care, susţinea Hollus, semnala un proiect premeditat, era cea mai bună soluţie chimică pentru rolul pe care-l avea. Elementele ce jucau rolul frunzelor terestre erau perfect rotunde şi susţinute de la bază de o tulpină centrală. În loc să aibă scoarţă peste ceea ce trebuia să fie echivalentul lemnului, trunchiurile erau încapsulate într-un material translucid, asemănător cu cristalul ce acoperea ochii lui Hollus.

Hollus continua să fie vizibil, lângă mine. Unele dintre animalele pe care le-am văzut păreau să aibă cam aceleaşi trăsături ale corpului ca şi el; la creaturile asemănătoare, cele opt membre nu erau diferenţiate — toate erau folosite pentru locomoţie şi nici unul pentru manevrare. Majoritatea formelor de viaţă păreau să aibă cinci membre, nu opt; probabil că erau pentapozii poichilotermi despre care Hollus amintise anterior. Unele aveau picioare enorm de lungi, care le ridicau trunchiurile la înălţimi mari. Altele aveau membre atât de butucănoase, încât trunchiurile se târau pe sol. Am privit uluit cum un pentapod îşi folosi cele cinci picioare pentru a lovi un octopod până îl ameţi, apoi îşi coborî torsul, care părea să aibă o gură ventrală, peste corpul celuilalt.

Nimic nu zbura pe cerul albastru, deşi am zărit pentapozi pe care i-am botezat „umbrele”, cu membrane întinse între toate cele cinci membre. Se paraşutau din copaci, capabili să-şi controleze coborârea prin apropierea sau îndepărtarea unor membre specifice; doreau să ajungă pe spinările altor pentapozi sau ale octopozilor, pe care-i ucideau cu excrescenţe ventrale veninoase.

Nici unul dintre animalele pe care le vedeam nu avea ochi pediculari ca Hollus; m-am întrebat dacă ochii aceia apăruseră ulterior, în mod specific pentru a le permite fiinţelor să vadă dacă o umbrelă se pregătea să coboare pe ele. La urma urmelor, evoluţia era o cursă a înarmărilor.

— Incredibil, am rostit. Un ecosistem extraterestru complet.

Mi-am imaginat că Hollus era amuzat.

— Cam aşa am simţit şi eu când am sosit aici prima dată, zise el. Deşi văzusem alte ecosisteme, nimic nu-i mai uluitor decât să întâlneşti forme de viaţă diferite şi să vezi cum interacţionează ele. După cum am spus, aşa trebuie să fi arătat planeta mea acum 70 de milioane de ani de-ai voştri. La următoarea extincţie, pentapozii au fost complet eliminaţi.

Am privit un pentapod de mărime mijlocie atacând un octopod doar puţin mai mic. Sângele era la fel de roşu ca sângele terestru şi ţipetele creaturii muribunde, deşi pe două tonuri, răsunând în suferinţă alternativă din guri separate, sunau la fel de înspăimântător.

Părea că dorinţa de a nu muri era altă constantă universală.

Îmi amintesc cum m-am întors acasă în luna octombrie a anului trecut, după diagnosticul iniţial al doctorului Noguchi. Oprisem maşina pe aleea de acces spre casă. Susan sosise deja; în rarele ocazii când eu mergeam cu automobilul la serviciu, primul dintre noi care ajungea acasă aprindea lumina de pe verandă, astfel încât celălalt să ştie că în garaj se afla deja o maşină. Eu luasem maşina ca să pot ajunge la cabinetul lui Noguchi, la Finch and Bayview, pentru programarea pe care mi-o stabilise.

Am coborât din maşină. Frunze uscate căzuseră pe alee şi peste peluza noastră. Am pornit spre uşa din faţă şi am intrat. Am auzit la casetofon vocea lui Faith Hill care cânta The Kiss. Ajunsesem acasă mai târziu ca de obicei şi Susan trebăluia în bucătărie — se auzea zgomotul de oale şi tigăi trântite. Am trecut prin holul de la intrare pardosit cu lemn de esenţă tare şi am suit cele câteva trepte spre sufragerie; de obicei mă opream în cabinet să mă uit la corespondenţă — dacă Susan ajungea prima acasă, îmi punea scrisorile pe etajera joasă aflată după uşă —, dar azi aveam prea multe pe cap.

Susan a ieşit din bucătărie şi m-a sărutat.

Mă cunoştea însă bine după atâţia ani, cum ar fi putut să nu mă cunoască?

— Ce s-a-ntâmplat? a rostit ea.