Robert Sawyer - Programatorul divin

Făcu o pauză scurtă după care continuă:

— Ipoteza că un savant a creat universul nostru actual ar explica străvechea enigmă filosofică a motivului pentru care acest univers este într-adevăr comprehensibil pentru minţile luminate; de ce abstracţii forhilnore şi omeneşti, ca matematica, metodele inductive şi estetica, sunt aplicabile realităţii. Universul nostru este inteligibil din punct de vedere ştiinţific, pentru că a fost creat de o inteligenţă enorm de avansată care a folosit instrumentele ştiinţei.

Era ameţitor să te gândeşti că inteligenţa putea să apară mai uşor decât viaţa însăşi — totuşi, noi încă nu aveam o definiţie corectă a inteligenţei; de fiecare dată când un calculator părea să reuşească duplicarea ei, oamenii spuneau pur şi simplu că nu asta se înţelegea prin acest termen.

— Dumnezeu privit ca un savant, am spus analizând ideea. Ei bine, bănuiesc că orice tehnologie îndeajuns de avansată nu poate fi deosebită de magie.

— Original, rosti Hollus. Ar trebui să scrii asta.

— Nu cred că pentru mine este original. Dar ceea ce propui tu nu-i decât atât — o propunere. Ea nu dovedeşte existenţa Dumnezeului tău.

Hollus îşi legănă torsul în sus şi în jos.

— Şi ce fel de dovezi te-ar convinge?

M-am gândit o vreme, apoi am strâns din umeri:

— Un pistol fumegând, am răspuns.

Ochii lui Hollus se îndepărtară la distanţă maximă.

— Ce anume?

— Genul meu favorit de ficţiune îl reprezintă romanele poliţiste cu crime şi…

— Sunt uluit că oamenilor le face plăcere să citească despre omoruri, observă Hollus.

— Nu, nu, am scuturat din cap. Ai înţeles greşit. Nu ne face plăcere să citim despre omoruri, ci despre aplicarea justiţiei, despre un criminal care, indiferent cât ar fi iscusit, este descoperit şi crima sa este dovedită. Iar dovada cea mai bună într-un caz real de crimă este cea de a-l găsi pe suspect ţinând în mână pistolul fumegând — de fapt, ţinând arma cu care a fost comisă crima.

— Aha, făcu Hollus.

— Un pistol fumegând este o dovadă incontestabilă. Iar asta-i ceea ce doresc eu: dovezi incontestabile.

— Pentru Big Bang nu există nici o dovadă incontestabilă, zise Hollus. Şi nici pentru evoluţie. Cu toate acestea, pe ele le accepţi. De ce aplici alte standarde întrebării dacă există sau nu un Creator?

Nu aveam răspuns la aşa ceva.

— Tot ce ştiu, am spus, este că pentru a fi convins am nevoie de dovezi copleşitoare.

— Cred că ţi s-au oferit deja dovezi copleşitoare.

Mi-am atins capul, simţind doar pielea scalpului acolo unde fusese părul.

Hollus avea dreptate: acceptăm evoluţia fără să avem dovezi absolute. Fără îndoială, pare limpede că din lupi se trag câinii. Strămoşii noştri i-au domesticit, eliminând prin selecţie ferocitatea, selectând caracterul prietenos, schimbând finalmente Canis lupus pallipes, din era glaciară, în Canis familiaris, javra modernă cu cele 300 de rase ale sale.

Câinii şi lupii nu se mai pot reproduce prin împerecherea dintre specii sau, dacă totuşi o fac, puii rezultaţi sunt sterili; ei sunt practic specii diferite. Dacă aşa s-au întâmplat în mod real lucrurile — dacă, prin selecţie, Akela s-a transformat în Rover —, atunci a fost demonstrat unul dintre principiile de bază ale evoluţiei: specii noi pot fi create din cele vechi.

Noi însă nu putem dovedi evoluţia câinelui. Iar în miile de ani scurse de când creştem câini, producând atât de multe rase, tot n-am izbutit să creăm o specie canină nouă: un chihuahua se poate împerechea cu un dog danez, iar un pitbull poate sări pe un pudel şi din ambele împreunări pot rezulta pui fertili. Indiferent cât de mult am încerca să le accentuăm diferenţele, ei rămân Canis familiaris. Şi noi nu am creat niciodată o specie nouă de pisică, şoarece sau elefant, de grâu, nucă de cocos sau cactus. Faptul că selecţia naturală poate produce schimbări la o specie nu este contrazis de nimeni, nici chiar de cel mai îndârjit creaţionist. Dar că poate transforma o specie în alta — asta nu s-a observat niciodată.

În Galeria de paleontologie a vertebratelor din MRO există o dioramă lungă, plină cu schelete de cai, începând cu Hyracotherium din eocen, apoi Mesohippus din oligocen, Merychippus şi Pliohippus din pliocen, Equus shoshonensis din pleistocen şi în cele din urmă Equus caballus din prezent, reprezentat printr-un cal de curse şi un ponei Shetland.

Privind-o, pare într-adevăr că evoluţia are loc: numărul de degete de la picioare se reduce de la Hyracotherium, care avea patru degete la picioarele din faţă şi trei la cele din spate, până ce rămâne unul singur, sub formă de copită; dinţii cresc tot mai lungi, aparent o adaptare la hrănirea cu ierburi tari; animalele (cu excepţia poneilor) devin tot mai mari. Trec permanent pe lângă exponatele acestea; fac parte din fundalul vieţii mele. Rareori mă gândesc la ele, deşi de foarte multe ori le-am comentat, atunci când am condus VIP-uri prin galeria respectivă.

O specie care dă naştere următoareia, într-o succesiune nesfârşită de mutaţii, de adaptări la condiţii ce se schimbă întruna.

Accept asta fără comentarii.

Accept asta fiindcă teoria lui Darwin este logică.

Atunci de ce nu accept şi teoria lui Hollus?

Ipotezele extraordinare cer dovezi extraordinare. Asta fusese deviza lui Carl Sagan când era atacat de fanaticii OZN-urilor.

Dar, Carl, ia ghici! Extratereştrii sunt aici: în Toronto, în Los Angeles, în Burundi, în Pakistan, în China… Dovezile se impun de la sine. Ei sunt aici.

Şi ce-i cu Dumnezeul lui Hollus? Care-i dovada pentru un proiectant inteligent? Se părea că forhilnorii şi wreedii au avut mai multe dovezi concrete în această privinţă decât am avut eu pentru evoluţie — schela pe care-mi construisem viaţa şi cariera.

Dar… dar…

Ipoteze extraordinare… Cu certitudine ele trebuie supuse unui standard mai ridicat. Cu certitudine, dovezile trebuie să fie monumentale, incontestabile.

Bineînţeles că aşa trebuie să fie.

Bineînţeles.

Susan m-a însoţit în luna octombrie a anului trecut, când am mers la spitalul St. Michael, pentru a mă întâlni cu oncologul Katarina Kohl.

Fusese o experienţă terifiantă pentru amândoi.

Mai întâi, doctorul Kohl a efectuat o examinare bronhoscopică. Mi-a introdus în gură un tub cu videocaptor la capăt, pe care l-a coborât în ramificaţiile căilor respiratorii ale fiecărui plămân, cu speranţa de a ajunge la tumoare şi de a colecta o mostră. La tumoare nu se putea însă ajunge. De aceea a făcut o biopsie, introducându-mi un ac fin prin peretele toracelui, direct în tumoare, ghidându-se după radiografii. Deşi celulele pe care le tuşisem odată cu sputa nu lăsau nici o îndoială că aveam cancer, prelevarea aceea avea totuşi să confirme diagnosticul.

Dacă însă tumoarea era izolată, şi noi ştiam unde se afla, ar fi putut să fie îndepărtată chirurgical; dar, înainte de a-mi deschide toracele în acest scop, a mai fost necesară o analiză: o mediastinoscopie. Doctorul Kohl a făcut o incizie mică chiar deasupra sternului meu, tăind până la trahee. După aceea, a introdus un tub videocaptor prin incizie şi l-a coborât prin exteriorul traheii, pentru a examina ganglionii limfatici de lângă fiecare plămân. Au fost recoltate şi alte materiale pentru analize.

În cele din urmă, ne-a spus ce găsise.

Am fost distruşi de cele aflate. Eu mi-am pierdut răsuflarea şi, cu toate că stăteam pe scaun atunci când Kohl ne arătase rezultatele analizelor, am crezut că sunt pe punctul de a-mi pierde echilibrul. Cancerul se extinsese la ganglionii limfatici; operaţia chirurgicală ar fi fost inutilă.