Robert Sawyer - Programatorul divin

De ce a apărut această „explozie cambriană” a diversităţii? Viaţa exista deja pe Pământ de 3,5 miliarde de ani dar, în tot acel timp, cunoscuse forme foarte simple. Ce anume cauzase apariţia bruscă a unui grad atât de ridicat de complexitate şi varietate?

Davidson şi Cameron de la CalTech, ca şi Peterson de la UCLA, susţinuseră că motivul simplităţii dinaintea exploziei cambriene era cât se poate de simplu: până atunci, celulele fertilizate fuseseră drastic limitate în privinţa numărului posibil de divizări; cam zece divizări părea să fie maximumul posibil. Iar zece divizări duc la numai 1024 de celule, producând creaturi destul de mici şi destul de nesofisticate.

Bariera aceea de zece divizări fusese distrusă însă la începutul cambrianului de dezvoltarea unui tip nou de celulă, care poate fi încă văzută în unele organisme vii; celulele acelea se puteau diviza de mult mai multe ori şi au fost folosite la definirea structurii morfologice — forma fundamentală a corpului — pentru o mulţime de organisme noi. (Deşi Pământul avea vârsta de patru miliarde de ani când se întâmplase asta, acelaşi salt evolutiv — distrugerea limitei de zece divizări — se petrecuse şi pe planeta natală a lui Hollus, pe când aceasta avea vârsta de numai două miliarde de ani; în momentul acela, viaţa de acolo a încetat, de asemenea, să-şi mai irosească inutil eforturile, începând să evolueze în adevăratul sens al cuvântului.)

Situl Burgess Shale de pe Pământ conţine strămoşul nostru direct, Pikaia, primul animal cu notocordă, din care s-a dezvoltat ulterior coloana vertebrală. Cu toate acestea, cam toate fosilele de animale de acolo sunt în mod clar nevertebrate, astfel că expoziţia unor asemenea fosile ar fi trebuit probabil să fie organizată de custodele pentru nevertebrate din MRO, Caleb Jones.

Însă Jonesy urma să iasă la pensie peste câteva luni — nimeni nu remarcase deocamdată, cel puţin faţă de mine, faptul că MRO avea să-şi piardă aproape simultan cei mai vechi doi paleontologi —, iar eu eram persoana care avea relaţia directă cu cei din Smithsonian, unde ajunseseră fosilele lui Walcott din Burgess, înainte ca ţara mea să aplice legi prin care să-şi protejeze vestigiile. Ajutasem, de asemenea, la organizarea unei serii de conferinţe publice menite să completeze expoziţia; cele mai multe aveau să fie susţinute de personalul nostru (inclusiv de Jonesy), dar în acelaşi timp aranjasem ca Stephen Jay Gould, a cărui carte Wonderful Life vorbeşte despre fosilele din Burgess Shale, să vină de la Harvard pentru o prelegere. Expoziţia se dovedise o afacere extrem de bănoasă pentru MRO; spectacole de felul acesta ne aduceau întotdeauna multă publicitate gratuită şi astfel atrăgeam vizitatori.

Fusesem incitat în privinţa expoziţiei din clipa în care o propusesem şi devenisem şi mai nerăbdător după ce fusese aprobată, iar Muzeul Smithsonian acceptase invitaţia unei prezentări comune a fosilelor noastre.

Dar acum…

Acum, cu cancerul…

Acum era doar un factor iritant, un inconvenient.

Încă o problemă de rezolvat.

Încă o solicitare pentru timpul meu prea scurt.

Cel mai greu a fost să-i spunem lui Ricky.

Dacă aş fi fost ca tatăl meu — dacă m-aş fi mulţumit cu o diplomă de facultate şi un program de muncă regulat de opt ore —, lucrurile s-ar fi desfăşurat altfel. Probabil că aş fi avut primul copil la scurt timp după ce aş fi împlinit douăzeci de ani — şi astfel, până aş fi ajuns la vârsta mea actuală, copilul acela ar fi avut vreo treizeci de ani şi poate că ar fi avut copii la rândul lui.

Dar eu nu eram tata.

Îmi luasem diploma în 1968, când aveam douăzeci şi doi de ani.

Şi masteratul în 1970, când aveam douăzeci şi patru de ani.

Şi doctoratul la douăzeci şi opt de ani.

Şi apoi o bursă post-doctorat la Berkeley.

Şi alta la Universitatea Calgary.

Şi deja împlinisem treizeci şi patru de ani.

Şi câştigam firimituri.

Şi, într-un fel, nu cunoscusem pe nimeni.

Şi lucram până târziu în muzeu, seară după seară.

Şi după aceea, înainte de a-mi da seama, împlinisem patruzeci de ani, eram neînsurat şi fără copii.

Pe Susan Kowalski am cunoscut-o la centrul pentru studenţi al Universităţii Toronto; amândoi fusesem în clubul de teatru. Nu prea eram eu actor, însă mă fascinau proiectoarele şi spoturile din sălile de spectacole; bănuiesc că acesta este unul dintre motivele pentru care îmi place muzeologia. Susan juca în piese, deşi, privind retrospectiv, cred că nu era prea talentată. Mie însă mi se păruse întotdeauna fabuloasă, dar menţionările cele mai bune pe care le primise vreodată în ziarul studenţesc Varsity se referiseră la „competenţa” ei în rolul doicii din Romeo şi Julieta şi la „interpretarea adecvată” a Iocastei în Oedip. Oricum, ieşiserăm o vreme împreună, dar eu plecasem în SUA pentru post-doctorat; Susan înţelesese că trebuia să plec ca să-mi continui studiile, fiindcă visul meu depindea de ele.

De-a lungul anilor mă gândisem cu drag la ea, totuşi nu-mi închipuisem niciodată că o voi revedea. Mă întorsesem în Toronto şi, având mintea mereu întoarsă către trecut şi niciodată îndeajuns spre viitor, am decis în cele din urmă, după ce am trecut de patruzeci de ani, că aveam nevoie de unele sfaturi financiare pentru a putea cândva să ies la pensie, iar consilierul financiar căruia am ajuns să mă adresez s-a nimerit să fie tocmai Susan. Numele ei devenise DeSantis, ca urmare a unei căsnicii scurte şi eşuate, în urmă cu cincisprezece ani. Am reaprins vechea relaţie şi peste un an ne-am căsătorit.

În ciuda faptului că ea avea pe atunci patruzeci şi unu de ani şi existau riscuri, am decis să avem un copil. Am încercat timp de cinci ani. În acest interval, Susan a rămas o dată însărcinată, dar a pierdut sarcina.

În cele din urmă, am decis să înfiem un copil. Procedura a durat la rândul ei doi ani, însă am avut în sfârşit un fiu. Richard Blaine Jericho avea acum şase ani.

El nu se va muta la casa lui înaintea morţii tatălui său. Nu avea să-şi termine nici măcar şcoala primară. Susan l-a aşezat pe sofa şi eu am îngenuncheat lângă el.

— Ce faci, voinice? am spus şi i-am prins mânuţa.

— Bine, tati.

S-a foit niţel şi nu m-a privit în ochi. Poate că bănuia că urma o muştruluială.

Am tăcut câteva clipe. Mă gândisem mult la ce să spun, dar cuvintele pe care le pregătisem păreau deodată complet inadecvate.

— Tu cum te simţi, bine? l-am întrebat.

— Bine.

M-am uitat la Susan.

— Ei bine, am continuat, tati nu se simte prea grozav.

Ricky m-a privit.

— De fapt, am rostit fără grabă, tati este destul de bolnav.

Am tăcut, lăsându-l să priceapă vorbele acelea.

Noi nu-i ascunsesem adevărul lui Ricky niciodată, în nici o privinţă. El ştia că era înfiat. Îi spusesem dintotdeauna că Moş Crăciun nu era decât un mit. Iar când întrebase de unde vin copiii, îi explicasem şi asta. Acum însă regretam că nu abordasem altă cale — să nu-i fi spus mereu adevărul crud.

Desigur, ar fi înţeles în scurt timp. Ar fi văzut transformările: m-ar fi văzut pierzându-mi părul, slăbind sau, poate, sculându-mă în toiul nopţii şi vomitând…

Putea chiar să mă audă plângând, atunci când credeam că sunt singur.

— Cât de bolnav? a întrebat Ricky.

— Foarte bolnav, am răspuns.

M-a privit din nou. Am încuviinţat în tăcere; nu era o glumă.

— De ce? a întrebat Ricky.

Eu şi Susan am schimbat câte o privire. Era aceeaşi întrebare pe care o pusesem şi eu.