Robert Sawyer - Programatorul divin

I-am cerut să-mi arate şi restul planetei. În mări existau arhipelaguri — insule înşirate ca perlele pe o aţă —, iar conturul ţărmului estic al celui mai mare continent se potrivea ca formă şi mărime cu conturul ţărmului vestic al următorului continent: semne sigure ale unei planete pe care acţionase tectonica plăcilor.

— Şi-au detonat propriul satelit, am rostit, surprins eu însumi de intuiţia mea. Doreau să pună capăt forţelor de maree care agitau nucleul planetei; doreau să oprească tectonica plăcilor.

— De ce? întrebă Hollus, intrigat de ideea mea.

— Ca să împiedice subducţia criptei pe care o construiseră, am răspuns.

Deriva continentală duce la reciclarea rocilor scoarţei: cele vechi sunt împinse în jos, în manta, iar altele noi se formează din magma care erupe din fosele de pe fundul oceanelor.

— Noi am presupus că scopul criptei fusese de a stoca reziduurile nucleare, spuse Hollus. Subducţia ar fi de fapt modul cel mai bun de a scăpa de ele.

Am încuviinţat din cap. Monumentele pe care mi le arătase, de aici, de pe Tau Ceti II şi de pe Epsilon Indi Prime, aminteau într-adevăr de proiecte pe care le văzusem sugerate pe Terra pentru stocarea reziduurilor nucleare: peisaje artificiale atât de sinistre, încât nimeni nu avea să sape vreodată acolo.

— Aţi găsit vreo inscripţie sau mesaj asociate reziduurilor nucleare? am întrebat.

Toate planurile pentru siturile pământene de reziduuri implicau folosirea de simboluri care să indice genul de materiale periculoase care fuseseră stocate, astfel încât viitorii locuitori ai zonei să înţeleagă ce fusese îngropat. Pictogramele propuse variau de la chipuri omeneşti cu expresii de dezgust pe chip sau bolnavi, indicând că zona era toxică, până la diagrame ce întrebuinţau numere atomice, precizând astfel elementele ce fuseseră îngropate.

— Nu, zise Hollus. Nimic de felul acesta. Cel puţin nu în siturile cele mai recente, care datau chiar de dinaintea dispariţiei raselor.

— Presupun că rasele acelea ar fi dorit ca siturile să rămână neatinse milioane de ani, atât de mult încât era posibil ca inteligenţele care le-ar fi putut descoperi ulterior să nu fie nici măcar din aceeaşi specie cu cele care îngropaseră reziduurile sub aceste zone de avertisment. Una este să încerci să comunici membrilor propriei tale specii ideea de boală sau de otravă — oamenii asociază închiderea ochilor, salivarea abundentă şi inflamarea limbii cu otrăvirea —, dar s-ar putea să fie mult mai dificil să încerci să transcenzi frontierele dintre specii, mai ales dacă nu ştii nimic despre specia care te va succeda.

— Nu priveşti imaginea de ansamblu, spuse Hollus. Majoritatea reziduurilor nucleare au o durată de înjumătăţire sub o sută de mii de ani. Până la apariţia unei noi specii inteligente, nu ar mai rămâne practic nimic periculos.

— Totuşi, m-am încruntat eu, seamănă foarte bine cu nişte depozite de reziduuri nucleare. Şi, poate, dacă locuitorii planetelor au plecat în altă parte, ei au considerat că se cuvenea să-şi îngroape gunoaiele înainte de plecare.

Hollus nu părea convins.

— De ce ar fi dorit atunci cassiopeianii să oprească subducţia? După cum am spus, acesta este modul cel mai bun de a scăpa de reziduurile nucleare — chiar mai bun decât propulsarea în spaţiul cosmic. Dacă nava cosmică pe care o foloseşti explodează, poţi contamina mai bine de jumătate din propria ta planetă, în vreme ce dacă reziduurile nucleare sunt afundate în manta, ele dispar pentru totdeauna. De fapt, propria mea rasă aşa a procedat cu reziduurile nucleare.

— Bun atunci, poate că ei au îngropat altceva sub peisajele-avertisment, am insistat. Ceva atât de periculos, încât au dorit să se asigure că nu va fi dezgropat niciodată, pentru a nu-i putea urmări vreodată. Poate că, de pildă, cassiopeianii s-au temut că prin ducerea criptei în subducţie, zidurile ei s-ar fi topit şi ar fi putut evada ceea ce întemniţaseră ei acolo — poate un monstru. După care, toate rasele astea, deşi îngropaseră lucrul de care se temeau, şi-au părăsit planetele, îndepărtându-se pe cât puteau de ceea ce lăsau în urmă.

— Mă gândeam să nu mă duc duminică la biserică, îmi spuse Susan prin octombrie, anul trecut, la scurt timp după prima noastră vizită la doctorul Kohl.

Stăteam în sufragerie, eu pe canapea şi ea pe fotoliu, încuviinţasem din cap.

— De obicei te duci.

— Ştiu, dar… mă rog, după tot ce s-a întâmplat. Cu…

— Voi fi bine, spusesem.

— Eşti sigur?

Am încuviinţat din nou.

— Te duci în fiecare duminică la biserică. Asta n-ar trebui să se schimbe. Doctorul Kohl a zis că trebuie să încercăm să ne continuăm vieţile cât mai normal cu putinţă.

Nu eram sigur ce voi face cu timpul meu liber, dar aveam să găsesc destule de făcut. La un moment dat trebuia să-l sun şi pe fratele meu, Bill, care locuia în Vancouver, să-l anunţ ce se întâmpla. Vancouver era însă cu trei ore în urmă faţă de Toronto şi Bill se întorcea târziu de la muncă. Dacă telefonam seara mai devreme, potrivit fusului lor orar, aveam să vorbesc cu noua lui soţie, Marilyn — iar ea îmi împuia capul cu cât vorbea. Nu eram pregătit pentru aşa ceva. Totuşi, Bill şi copiii lui din căsătoria anterioară erau singurele mele rude; părinţii noştri muriseră cu doi ani în urmă.

Susan se gândea; îşi ţuguiase buzele. Ochii ei căprui se întâlniseră pentru o clipă cu ai mei, după care se uită la podea.

— Dacă vrei, poţi… poţi să vii cu mine.

Am expirat cu putere. Problema religiei fusese dintotdeauna un punct sensibil între noi. Susan mersese toată viaţa, cu regularitate, la biserică. Când s-a măritat cu mine, a ştiut că nu aveam acelaşi obicei. Îmi petreceam dimineţile de duminică navigând pe Internet şi uitându-mă la televizor la emisiunea de interviuri This Week with Sam Donaldson and Cokie Roberts. Încă de când începuserăm să ieşim împreună, o anunţasem clar că nu m-aş fi simţit în largul meu să merg la biserică. Îi explicasem că ar fi fost un gest prea ipocrit, o insultă la adresa celor care credeau cu adevărat.

Acum însă, simţea în mod clar că lucrurile se schimbaseră. Poate că se aştepta ca eu să doresc să mă rog, să doresc să mă împac cu Creatorul meu.

— Poate, am răspuns, dar sunt sigur că amândoi ştiam că n-avea să se întâmple.

O nenorocire nu vine niciodată singură.

Tratamentul cancerului îmi răpea, desigur, o groază de timp, iar acum vizitele lui Hollus îmi ocupau aproape tot timpul rămas. Eu aveam însă şi alte responsabilităţi. Pusesem la punct expoziţia extraordinară a fosilelor din situl Burgess Shale şi, deşi inaugurarea ei avusese loc cu câteva luni în urmă, aveam în continuare o sumedenie de activităţi administrative legate de ea.

Charles Walcott de la Muzeul Smithsonian descoperise fosilele din situl Burgess Shale în anul 1909, în trecătoarea Burgess din Munţii Stâncoşi, provincia Columbia Britanică; el săpase acolo până în 1917. Începând cu anul 1975, vreme de două decenii, Desmond Collins de la MRO începuse o serie nouă şi foarte fructuoasă de săpături la Burgess Shale, descoperind alte câmpuri şi recoltând mii de specimene noi. În anul 1981, UNESCO declarase trecătoarea Burgess cel de-al optzeci şi şaselea sit din patrimoniul mondial, în aceeaşi clasă cu piramidele Egiptului şi Marele Canion.

Fosilele datează de la mijlocul perioadei cambriene, acum 520 de milioane de ani. Argila, care reprezintă o alunecare de mâl din şelful laurentian, care a îngropat rapid toate formele de viaţă de pe platforma mării, este atât de fină, încât a conservat până şi amprentele unor părţi moi ale corpurilor. Aici există o diversitate uriaşă de urme de forme de viaţă, inclusiv multe tipuri complexe despre care unii paleontologi, chiar Jonesy al nostru, susţin că nu se încadrează în nici un grup modern. Ele au apărut, au trăit pentru o perioadă scurtă de timp, apoi au dispărut, ca şi cum Natura ar fi încercat tot felul de schiţe diferite de corpuri, pentru a vedea care dintre ele este cel mai bun.