Robert Sawyer - Programatorul divin

— Da?

— Cât… cât timp intenţionezi să rămâi aici? Vreau să spun, cât timp vei mai avea nevoie de ajutorul meu?

— Îmi cer iertare, spuse Hollus. Am dat dovadă de nepoliteţe. Dacă îţi răpesc prea mult din timp, ajunge să o spui şi voi dispărea.

— Nu, nu, nu! Nu-i vorba despre asta. Te rog să mă crezi că-mi face o plăcere deosebită. Dar…

Am răsuflat cu putere.

— Da? făcu extraterestrul.

— Trebuie să-ţi spun ceva, am zis în cele din urmă.

— Da?

Am inspirat adânc şi am expirat lent.

— Îţi spun lucrul acesta fiindcă ai dreptul să-l ştii, i-am spus, după care am făcut o nouă pauză întrebându-mă cum să continui. Ştiu că atunci când ai venit la muzeu, ai cerut doar să vezi un paleontolog — orice paleontolog. Nu m-ai căutat pe mine în mod special. Ba chiar te-ai fi putut duce la alt muzeu — Phil Currie de la Tyrrell sau Mike Brett-Surman de la Smithsonian ar fi fost încântaţi să fi apărut la uşa lor.

Am amuţit. Hollus mă privea răbdător.

— Scuză-mă, am zis. Ar fi trebuit să-ţi spun asta mai de mult. Am inspirat din nou şi am reţinut aerul în plămâni cât de mult am putut. Hollus, eu mor.

Extraterestrul repetă cuvântul, de parcă, cumva, îi scăpase în studierea limbii.

— Mori?

— Am cancer în ultima fază. Mai am de trăit doar câteva luni.

Hollus tăcu două secunde. După aceea gura lui stângă pronunţă „îmi”, dar o vreme nu se mai auzi nimic. Apoi vorbi:

— Într-un astfel de caz, este acceptabil să îmi exprim regretul?

Am aprobat din cap.

— Îmi… pare… rău, rostiră gurile lui. Altă tăcere de câteva clipe. Propria mea mamă a murit de cancer; este o boală groaznică.

În nici un caz nu-l puteam contrazice în privinţa asta.

— Ştiu că mai ai multe cercetări de făcut, i-am spus. Dacă doreşti să lucrezi cu altcineva, voi înţelege.

— Nu, zise Hollus. Nu. Noi suntem o echipă.

Am simţit o gheară în piept.

— Mulţumesc.

Hollus mă mai privi o clipă, după care arătă hadrozaurii de pe perete, motivul pentru care coborâsem aici.

— Te rog, Tom, spuse el — era prima dată când îmi spunea pe numele mic. Să ne continuăm munca.

Ori de câte ori am întâlnit o nouă formă de viaţă pe Pământ, am încercat să-mi imaginez strămoşii ei; bănuiesc că este o deformare profesională. Acelaşi lucru s-a întâmplat când Hollus m-a prezentat în cele din urmă unui wreed; wreedii sunt, după toate aparenţele, cam timizi, dar eu am cerut să văd unul ca răsplată pentru examinarea colecţiilor noastre.

Am folosit sala de conferinţe de la etajul patru al Centrului custozilor; pentru a înregistra evenimentul, fuseseră instalate mai multe camere video. Am aşezat proiectorul de holoforme pe masa lungă de mahon, în apropierea speaker-ului telefonului. Hollus cântă aproape de el în graiul lui şi, brusc, în încăpere apăru un al doilea extraterestru.

Oamenii au evoluat cu siguranţă din peşti; braţele noastre au fost iniţial aripioare pectorale (iar degetele noastre au fost oscioarele de susţinere ce confereau rigiditate acelor aripioare), iar picioarele noastre şi-au început existenţa ca aripioare pelviene.

Wreedii îşi începuseră evoluţia aproape cu certitudine tot ca forme acvatice. Cel aflat în faţa mea avea două picioare, dar patru braţe, egal distanţate în jurul părţii superioare a unui trunchi de forma unei pere răsturnate. Însă cele patru braţe se dezvoltaseră poate nu doar din aripioarele pectorale, ci şi din aripioare dorsale şi ventrale asimetrice. Acele aripioare pectorale străvechi avuseseră poate patru elemente de rigidizare, fiindcă acum mâna stângă şi cea dreaptă aveau câte patru degete fiecare (două degete centrale şi două degete mari opozabile, încadrându-le). Mâna din faţă — rezultată probabil din aripioara ventrală — avea nouă degete, iar mâna din spate, despre care bănuiam că rezulta dintr-o aripioară dorsală, avea şase degete.

Wreedul nu avea cap şi, din câte îmi puteam da seama, nici ochi sau nas. O bandă neagră, strălucitoare îi înconjura partea de sus a torsului; nu aveam nici cea mai mică idee despre rostul ei. De asemenea, pe ambele părţi laterale ale braţelor din faţă şi din spate, existau zone cu pliuri complicate ale pielii; am bănuit că ar fi putut să fie urechile.

Epiderma wreedului era acoperită cu acelaşi material care evoluase pe Pământ la mulţi păianjeni şi insecte, la toate mamiferele, câteva păsări şi chiar câteva reptile străvechi: părul. O blană roşie-cafenie de aproximativ un centimetru acoperea mai toată partea superioară a trunchiului şi braţele până la coate; partea inferioară a trunchiului, antebraţele şi picioarele erau spâne, cu o piele tăbăcită, albastră-cenuşie.

Singurul obiect de vestimentaţie al wreedului era cingătoarea lată care-i cuprindea partea inferioară şi mai îngustă a trunchiului; era susţinută de şoldurile sale noduroase. Cordonul acela îmi reamintea de centura funcţională a lui Batman — avea până şi aceeaşi culoare galben viu şi abunda în ceea ce bănuiam că sunt buzunăraşe pentru depozitare. Pe cataramă însă, în locul emblemei liliacului, era o roată roşie şi strălucitoare.

— Thomas Jericho, rosti Hollus, acesta este T’kna.

— Salut, am rostit. Bun venit pe Pământ.

Ca şi oamenii, wreedii foloseau un singur orificiu pentru a vorbi şi a mânca; gura se afla într-o adâncitură din partea de sus a torsului. Pentru două secunde T’kna emise nişte sunete ce semănau cu zornăitul unor pietricele în interiorul unei maşini de spălat. După ce gura lui îşi încetă mişcările, urmă o tăcere scurtă, apoi un glas baritonal sintetizat răsună dinspre centura creaturii:

— Însufleţit vorbeşte pentru neînsufleţit?

M-am uitat la Hollus, derutat de cuvintele wreedului.

— Însufleţitul pentru neînsufleţit? am repetat.

Forhilnorul îşi lovi uşor ochii.

— Îşi exprimă surprinderea că îl saluţi pentru venirea pe planetă. Wreedii nu generalizează specia lor la planetă, încearcă mai bine să-l saluţi în numele omenirii.

— Aha! am încuviinţat şi am revenit la wreed. Ca om, îţi urez bun venit.

Alte pietre zornăind, dublate de glasul sintetizat:

— Dacă n-ai fi fost om, tot mi-ai fi urat bun sosit?

— Ăăă…

— Răspunsul corect este „da”, spuse Hollus.

— Da, am rostit.

Wreedul vorbi iarăşi în graiul lui, iar computerul îi traduse cuvintele.

— Atunci sunt bun venit şi încântat să fiu aici care este aici şi aici care este acolo.

Hollus se legănă în sus şi în jos.

— Aceasta este o referire la interfaţa realităţii virtuale. El este încântat să fie aici, dar, desigur, ştie că de fapt este tot la bordul navei-mamă.

— Desigur, am repetat. Aproape că-mi era frică să mai spun ceva. Ai… ăăă… avut o călătorie bună spre Pământ?

— În ce sens foloseşti „bună”? întrebă vocea sintetizată.

L-am privit din nou pe Hollus.

— El ştie că folosiţi termenul bun pentru a exprima multe calităţi, printre care moral, plăcut şi aristocratic.

— Aristocratic? m-am încruntat.

— „O persoană din lumea bună”, zise Hollus. „Este de neam bun.”

Ai naibii extratereştri, îmi cunoşteau limba mai bine decât mine! Mi-am îndreptat iarăşi atenţia spre wreed.

— Vreau să spun, ai avut o călătorie plăcută?

— Nu, zise el.

Hollus interveni din nou.

— Wreedii trăiesc numai vreo treizeci de ani tereştri. Din acest motiv, ei preferă să călătorească în stare de criogeneză, o formă de anabioză artificială.