Robert Sawyer - Programatorul divin

— Da, zise Hollus. Wreedii nu vorbesc într-o modalitate lineară, ci mai degrabă cuvintele sunt întrepătrunse într-un mod complex, care e total neintuitiv pentru noi. Computerul trebuie să aştepte până ce ei termină de vorbit şi apoi să încerce să le descifreze înţelesul.

Am căzut pe gânduri.

— Este cumva similar cu rebusurile de cuvinte? Ştii la ce mă refer — cele în care scriem „el unul”, dar pe care le decodificăm ca însemnând cuvântul „el” este lângă cuvântul „unul” şi de aceea totul se citeşte sub forma „el este lângă unul”, ceea ce înseamnă „ei doi”.

— Nu am întâlnit asemenea rebusuri, totuşi, da, presupun că sunt vag similare, zise Hollus, însă cu gânduri mult mai complexe şi cu relaţii mult mai complicate între cuvinte. Dependenţa contextuală este extrem de importantă pentru wreedi; cuvintele înseamnă lucruri complet diferite în funcţie de poziţia pe care o ocupă. De asemenea, ei au un limbaj plin de sinonime care par să însemne exact aceleaşi lucruri, dar dintre care numai unul este cel potrivit la un moment dat. Am avut nevoie de ani de zile pentru a învăţa să comunicăm verbal cu wreedii; doar câţiva forhilnori — iar eu nu mă număr printre ei — o pot face fără ajutorul unui computer. Trecând însă de simplele structuri sintactice, wreedii sunt altfel decât oamenii şi forhilnorii. Fundamental, ei nu gândesc în acelaşi fel în care o facem noi.

— Ce anume este diferit? am întrebat.

— I-ai observat degetele?

— Da. Am numărat douăzeci şi trei.

— Le-ai numărat, da, rosti forhilnorul. Asta am făcut şi eu prima dată când am întâlnit un wreed. Dar un wreed nu ar fi trebuit să le numere. El ar fi ştiut pur şi simplu că erau douăzeci şi trei.

— La urma urmei sunt degetele lui, nu?

— Nu, nu, nu, altceva doream să subliniez. El nu ar fi trebuit să le numere, deoarece poate percepe dintr-o privire nivelul respectiv de putere a mulţimii. Este amuzant, însă probabil că eu am studiat mai multă psihologie umană decât tine — nu pentru că ar fi domeniul meu, dar…

Făcu o pauză şi continuă:

— Acesta este alt concept non-wreed: ideea de a avea un domeniu specializat de activitate.

— Începi să fii la fel de neînţeles ca şi T’kna, am clătinat din cap.

— Ai dreptate şi îmi cer iertare. Dă-mi voie să reformulez. Eu am studiat într-adevăr psihologia umană — în măsura în care se poate face prin monitorizarea emisiunilor voastre radio şi TV. Ai spus că ai numărat douăzeci şi trei de degete la T’kna şi fără îndoială că ai făcut-o. Ai rostit în minte: unu, doi, trei etc. etc., până la douăzeci şi trei. Şi dacă eşti ca mine, probabil că ai mai numărat încă o dată, ca să te asiguri că nu ai greşit prima dată.

Am aprobat fără să scot un cuvânt; exact aşa şi făcusem.

— Ei bine, dacă ţi-aş fi arătat un obiect — o piatră, să zicem —, nu ar fi trebuit să o numeri. I-ai fi perceput direct nivelul de putere a mulţimii: ai fi ştiut că este un singur obiect. Acelaşi lucru este valabil şi pentru două obiecte. Te-ai fi uitat la cele două pietre şi dintr-o singură privire, fără nici un fel de procesare mintală, ai fi perceput că sunt două. Acelaşi lucru îl poţi face cu trei, patru sau cinci obiecte, dacă eşti un om obişnuit. Abia când te confrunţi cu şase sau mai multe obiecte începi să le numeri cu adevărat.

— De unde ştii asta?

— Am văzut o emisiune cu subiectul acesta pe Discovery Channel.

— Perfect, dar cum a fost determinată iniţial chestia asta?

— Prin teste, pentru a vedea cât de repede pot oamenii să numere obiecte. Dacă ţi se arată unul, două, trei, patru sau cinci obiecte, poţi să răspunzi la întrebarea „Câte obiecte sunt?” în aproximativ acelaşi interval de timp. De la şase obiecte în sus este necesar un timp mai lung pentru răspuns, iar timpul respectiv creşte cu incrementuri egale pentru fiecare obiect care este adăugat.

— Habar n-am avut de asta, am recunoscut.

— Cât trăieşti, înveţi, zise Hollus. Membrii speciei mele pot de obicei să perceapă nivelul de putere a mulţimii până la şase — cu puţin mai mult faţă de voi. Dar wreedii ne întrec pe toţi; wreedul obişnuit poate percepe nivelul de putere a mulţimii până la patruzeci şi şase, iar unii indivizi îl pot percepe până la şaizeci şi nouă.

— Serios? Şi ce se întâmplă când sunt mai multe obiecte? Trebuie să le numere pe toate, începând de la obiectul numărul unu?

— Nu. Wreedii nu pot număra. Literalmente, ei nu ştiu cum să o facă. Fie percep nivelul de putere a mulţimii, fie nu. Ei au cuvinte separate pentru numeralele de la unu la patruzeci şi şase, apoi au doar un termen care înseamnă „multe”.

— Ai spus totuşi că unii dintre ei pot să perceapă şi numere mai mari.

— Da, însă nu pot articula totalul; literalmente, nu deţin vocabularul respectiv. Wreedii care pot să perceapă niveluri mai mari de putere a mulţimii au în mod evident un avantaj. Un astfel de wreed se poate oferi să schimbe cincizeci şi două de animale domesticite pentru şaizeci şi opt de animale domesticite, iar celălalt wreed, mai puţin dotat, ştiind doar că ambele sunt cantităţi mari nu va putea să evalueze corectitudinea tranzacţiei. Preoţii wreedi deţin aproape întotdeauna o capacitate peste normal în această privinţă.

— De ce crezi că n-au dezvoltat niciodată număratul?

— Creierele noastre deţin doar acele capacităţi pe care le-a oferit evoluţia. Pentru strămoşii tăi şi ai mei era un avantaj practic, orientat spre supravieţuire, să ştie să determine cantităţi mai mari decât cinci sau şase; dacă şapte membri furioşi din specia ta îţi blochează drumul la stânga, iar opt pe cel la dreapta, şansele tale de a scăpa, deşi mici, sunt ceva mai bune dacă porneşti spre stânga. Dacă în tribul tău există zece membri, incluzându-te pe tine, iar sarcina ta este să culegi fructe pentru cină, atunci este recomandabil să te întorci cu zece fructe, altfel te vei alege cu un duşman. A aduce numai nouă fructe înseamnă că va trebui să renunţi tu însuţi la porţia ta pentru a îi împăca pe ceilalţi şi rezultă că ai irosit efort fără nici un beneficiu personal. Wreedii nu formează însă niciodată grupuri permanente din peste douăzeci de indivizi — un număr pe care ei îl pot percepe ca un tot. Iar dacă în stânga ta există patruzeci şi nouă de inamici, iar în dreapta sunt cincizeci, diferenţa este lipsită de însemnătate; oricum eşti pierdut.

Hollus tăcu câteva secunde, după care spuse:

— Ca să folosesc o metaforă omenească, ai putea zice că natura a dat wreedilor o „mână proastă” sau, de fapt, patru mâini proaste. Tu ai zece degete, iar zece este un număr extraordinar. Este adecvat pentru matematică, deoarece este par şi poate fi divizat în jumătăţi, cincimi şi zecimi; reprezintă de asemenea suma primelor patru numere întregi: unu plus doi plus trei plus patru fac zece. Noi, forhilnorii, ne descurcăm de asemenea bine. Numărăm tropăind din picioare şi avem şase — din nou un număr par, care sugerează jumătăţi, treimi şi şesimi. Şase este suma primelor trei numere întregi: unu plus doi plus trei fac şase. Şi reprezintă o bază în mintea noastră pentru matematică. Wreedii însă au douăzeci şi trei de degete, iar douăzeci şi trei este un număr prim; nu se divide decât cu unu şi douăzeci şi trei, un divizor prea mare pentru majoritatea aplicaţiilor din lumea reală, şi nu se poate exprima ca sumă a unei serii de numere întregi consecutive. Douăzeci şi unu şi douăzeci şi opt sunt sumele primelor şase, respectiv primelor şapte numere întregi; douăzeci şi trei nu are o semnificaţie similară. Cu dispunerea degetelor pe care o au, wreedii nu au dezvoltat niciodată număratul sau genul nostru de matematică.