Robert Sawyer - Programatorul divin

— Aha, am spus. Deci n-a fost o călătorie rea — atât doar că n-a fost conştient de ea, aşa-i?

— Exact, zise Hollus.

Am încercat să mă gândesc la ceva ce să spun. După atâta vreme petrecută alături de prietenul meu forhilnor, mă obişnuisem să port conversaţii fluente cu un extraterestru.

— Şi, ăăă, cum îţi place aici? Ce crezi despre Pământ?

— Apă multă, zise wreedul. Satelit mare, plăcut estetic. Aer prea umed, neplăcut, vâscos.

Ajunsesem în sfârşit pe un teren comun; eu cel puţin înţelegeam plângerea aceea deşi, dacă aerul din Toronto i se părea înăbuşitor acum, când era primăvară, atunci în august avea să-l aştepte o surpriză extrem de neplăcută.

— Te interesează fosilele, ca pe Hollus?

Zornăit de pietre, apoi:

— Totul fascinează.

Am tăcut o clipă, decizând dacă doream să pun întrebarea. Mi-am zis după aceea, de ce nu?

— Tu crezi în Dumnezeu? l-am întrebat.

— Tu crezi în nisip? întrebă wreedul. Crezi în electromagnetism?

— Asta înseamnă „da”, rosti Hollus încercând să fie de ajutor. Adesea wreedii se exprimă prin întrebări retorice, dar ei nu au noţiunea sarcasmului, aşa încât nu trebuie să te simţi ofensat.

— Mai important este dacă Dumnezeu crede în mine, zise wreedul.

— Ce vrei să spui? m-am încruntat, simţind că începea să mă doară capul.

Şi wreedul părea să aibă dificultăţi în a-şi găsi cuvintele potrivite; părţile gurii sale se mişcară, totuşi dinspre ele nu se auzi nici un sunet. În cele din urmă, vorbi în graiul lui şi translatorul spuse:

— Dumnezeu observă; fronturile de undă colapsează. Persoanele alese de Dumnezeu sunt cele a căror existenţă el/ ea/ neutru o validează prin observare.

Afirmaţia aceasta o puteam desluşi şi fără ajutorul lui Hollus ca interpret. Fizica cuantică susţinea că evenimentele nu au loc în realitatea concretă până nu sunt observate de o entitate dotată cu inteligenţă. Toate-s bune şi frumoase, dar cum a apărut prima realitate concretă? Unii oameni au folosit premisele fizicii cuantice ca argument pentru existenţa unui observator dotat cu inteligenţă, care a fost prezent de la începutul timpului.

— Aha, am rostit.

— Multe viitoruri posibile, zise T’kna agitându-şi simultan toate degetele, de parcă ar fi dorit să sugereze abundenţa. Dintre toate care sunt posibile, el/ ea/ neutru alege unul pe care să-l observe.

Am înţeles şi asta — dar m-a izbit puternic. Când calculatorul Deep Blue l-a învins pe Garry Kasparov la şah, a făcut-o văzând toate poziţiile posibile pe care le puteau avea piesele de şah nu doar la următoarea mutare, ci şi la mutarea ulterioară, şi la cea de după aceea şi aşa mai departe.

Dacă Dumnezeu există, el a văzut toate posibilele mutări viitoare ale tuturor pieselor cu care joacă el? A văzut că, în chiar clipa aceasta, aş putea să fac un pas în faţă, ori să tuşesc, ori să mă scarpin, ori să spun ceva care ar putea distruge pe vecie relaţiile dintre oameni şi wreedi? A văzut el în acelaşi timp că o fetiţă din China ar putea s-o cotească la dreapta sau la stânga, ori să-şi lase capul pe spate pentru a privi Luna? A văzut el de asemenea un bătrân african care ar putea să-i ofere unui băieţel un sfat care-i va schimba viaţa acestuia pe vecie, ori să n-o facă, lăsându-l pe copil să deducă singur lucrurile?

Noi putem demonstra foarte uşor că Universul se divide într-adevăr, cel puţin pentru perioade infime, când analizează mai multe căi posibile: fotonii individuali interacţionează cu propriile lor versiuni din universuri alternative şi produc şabloane de interferenţă la trecerea lor simultană prin fante multiple. Acţiunea aceea a fotonilor era semnul gândirii lui Dumnezeu, reminiscenţele spectrale ale analizelor sale asupra tuturor viitorurilor posibile? Oare Dumnezeu vedea cu adevărat toate acţiunile imaginabile ale tuturor formelor de viaţă dotate cu inteligenţă — şase miliarde de oameni, opt miliarde de forhilnori (aşa cum îmi spusese Hollus la un moment dat), cincizeci şi şapte de milioane de wreedi, plus probabil nenumărate alte fiinţe gânditoare din Univers — şi calcula jocul, adevăratul Joc al Vieţii prin toată panoplia de mutări posibile pentru fiecare jucător?

— Sugerezi, am întrebat, că Dumnezeu alege în fiecare clipă realitatea prezentă pe care doreşte s-o observe şi astfel clădeşte o istorie concretă, secvenţă temporală cu secvenţă temporală, cadru cu cadru?

— Aşa trebuie să stea lucrurile, rosti vocea tradusă.

Am privit wreedul ciudat cu multe degete şi forhilnorul masiv cu aspect de păianjen, stând lângă mine, o maimuţă bipedă spână (în zilele acestea într-o măsură mult mai mare). M-am întrebat dacă Dumnezeu era mulţumit de felul în care se desfăşura jocul lui.

— Şi acum, rosti T’kna prin translator, reciprocitate interogativă.

Era rândul lui să pună o întrebare. Destul de corect.

— Eşti invitatul meu, am spus.

Pielea circumvolută de pe ambele părţi ale braţului din faţă undui în sus şi în jos; am bănuit că acea „ridicare din urechi” era echivalentul wreed al lui „Poftim?”.

— Am vrut să spun că poţi să mă întrebi, am adăugat.

— La fel, inversat, zise wreedul.

— Vrea să spună…, începu Hollus.

— Vrea să mă întrebe dacă eu cred în Dumnezeu? am spus, înţelegând că-mi punea propria întrebare.

Am tăcut puţin, apoi am rostit:

— Convingerea mea este că dacă ar exista cu adevărat, Dumnezeu este cu totul indiferent faţă de ce se întâmplă cu oricare dintre noi.

— Greşeşti, zise T’kna. Ar trebui să-ţi structurezi viaţa în jurul existenţei lui Dumnezeu.

— Ăăă… şi mai exact ce ar însemna asta?

— Dedicarea a jumătate din viaţa nedormită încercărilor de comunicare cu el/ ea/ neutru.

Hollus îşi îndoi cele patru picioare mai din faţă, înclinându-şi torsul către mine.

— Poţi să înţelegi de ce nu îi vedeţi prea des pe wreedi, rosti el cu glas încet.

— Există şi oameni care-şi dedică tot cam atâta timp rugăciunilor, i-am spus, totuşi eu nu sunt unul dintre ei.

— Nu este rugăciune, anunţă translatorul. Noi nu dorim nimic material de la Dumnezeu, ci doar să vorbim cu el/ ea/ neutru. Şi tu ar trebui să faci la fel; numai un nebun n-ar petrece un timp considerabil încercărilor de comunicare cu un Dumnezeu a cărui existenţă a fost dovedită.

Întâlnisem predicatori evanghelişti — poate chiar mai frecvent decât un om obişnuit, deoarece conferinţele mele publice despre evoluţie îşi atrăseseră adesea oprobriul lor. Când eram mai tânăr, obişnuisem ocazional să mă contrazic cu ei, dar în prezent mă mulţumeam să zâmbesc politicos şi să mă îndepărtez.

Hollus a răspuns însă în locul meu.

— Tom are cancer, zise el.

M-am simţit stingherit; mă aşteptasem să fi păstrat confidenţialitatea, dar ideea că problemele medicale reprezintă ceva intim poate să fie un alt concept strict uman.

— Tristeţe, rosti T’kna şi atinse catarama centurii pe care se afla desenul roţii roşii.

— Foarte mulţi oameni cucernici au murit într-un mod groaznic de cancer şi de alte boli. Cum îţi explici asta? Ce dracu’, cum îţi explici existenţa cancerului? Ce fel de divinitate ar fi creat o asemenea boală?

— Poate că n-a creat-o el/ ea/ neutru, rosti glasul baritonal al translatorului. Cancerul poate să fi apărut în mod spontan în una sau mai multe secvenţe temporale posibile. Însă viitorul nu se derulează secvenţial şi nici nu există un număr infinit de posibilităţi dintre care poate să aleagă Dumnezeu. Desfăşurarea specifică a realităţii care includea cancerul, probabil nedorit, trebuie să fi conţinut de asemenea ceva foarte dorit.