Theodor Constantin - Căpitanul de cursă lungă

De la Monte Carlo, Ducu, spre a nu trezi bănuieli, continuă itinerarul pe care i-l comunicase, la plecare, şi Micăi. Din fiecare oraş nu uita să-i trimită câte o ilustrată. Patru zile mai târziu, se afla în trenul care îl aducea acasă. Şi iată că, la fel ca la plecare, şi tot în tren, îl întâlni pe Johan Ohlson.

Johan Ohlson jucă de minune scena surprinderii şi a bucuriei cauzate de revederea "întâmplătoare".

La rândul său, Ducu nu se lăsă nici el mai prejos.

- Ce întâmplare extraordinară, domnule Bădilă!

- Şi ce fericită! Cel puţin în ceea ce mă priveşte, domnule Ohlson.

- Evident, şi fericită. La orice m-aş fi putut aştepta, dar ca să ne revedem, şi tot în tren, nu.

"Pe naiba, întâmplare! îşi spuse Ducu. N-au trecut decât puţine zile de când m-au debarcat de pe Nebel. Oare de ce l-o fi trimis Şuncărică? Şi, mai ales, de ce Ohlson vrea să mă convingă cum că întâlnirea e întâmplătoare? După ce Şuncărică m-a "racolat", purtarea acestuia mi se pare de neînţeles. În orice caz, deocamdată, până îmi dau seama ce urmăreşte, am să-i cânt în strună".

- ...Şi încotro vă duceţi, domnule Ohlson?

- Închipuiţi-vă, tot la Viena. Dar dumneavoastră?

- Mă întorc acasă. Ştiţi, la Paris nu v-am mai căutat la Ritz, fiindcă n-am rămas decât patruzeci şi opt de ore.

- Chiar dacă ne-aţi fi căutat, tot nu ne găseaţi. N-am mai trecut pe acolo. Chiar în ziua următoare, după ce ne-am despărţit, de la Viena am plecat cu avionul în Danemarca.

Şi-i îndrugă o întreagă poveste în care era vorba de o călătorie pe care o făcuse într-un sat din ţara aceea, unde găsise "mărturii concludente", că prin secolul al XIV-lea, trăise şi murise acolo.

- Poate sunt indiscret - şi în acest caz vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău - dar cum se face, domnule Ohlson, că doamna Malla nu vă însoţeşte în călătorie?

- Malla este şi ea în tren, dar în alt vagon. Suntem certaţi. Pot să vă spun şi motivul. Ne-am certat din cauza unui vis. Ştiţi, visele mele. Ei, dar ce sunt eu de vină, dacă am asemenea vise revelatorii? Mi s-a dezvăluit într-o noapte, în vis, ca Malla a mai trăit o altă viaţă şi că în această altă viaţă a fost Lucreţia Borgia. Când i-am povestit, visul, s-a amuzat copios şi a stăruit, prostuţa de ea, să consult neapărat un medic psihanalist. Bineînţeles că nici n-am vrut să aud de aşa ceva. În schimb, am convins-o eu pe ea să zburăm cu avionul în Italia, ca să verificăm la faţa locului.

- Cum adică, să verificaţi la faţa locului? Va rog să nu vă supăraţi că v-am întrerupt, se scuză Ducu.

- Oh, domnul meu, foarte simplu. Voiam să-i arăt portretul Lucreţiei Borgia.

- Va să zică, dumneavoastră văzuserăţi, cândva, portretul.

- Vă înşelaţi. Nu-l mai văzusem. De altfel, eu personal nici nu aveam nevoie de dovadă . Eu ştiam precis , fiindcă visasem lucrul acesta. Vreau să spun că în vis o văzusem pe Lucreţia Borgia şi că în vis mi-am dat seama imediat cât de mult seamănă Malla cu fiica papei Alexandru al VI-lea. Am dus-o la Roma şi, draga de ea, s-a convins. S-a convins nu numai de uluitoarea asemănare. S-a convins că este reîncarnarea frumoasei Lucreţia, căreia cronicile timpului îi atribuie o mulţime de fapte infamante. Din păcate, această descoperire a avut o influenţă cu totul neplăcută pentru mine. Închipuiţi-vă, Malla e acum convinsă că nu numai fiziceşte seamănă cu Lucreţia, dar că şi sufletul îi este acelaşi sau aproape acelaşi. Ea crede - şi oricât am încercat să i-o scot din cap n-am izbutit - că îi place să trăiască periculos, fiindcă a moştenit şi firea acelei Lucreţii despre care detractorii ei afirmă că mânuia cu aceeaşi dibăcie pumnalul şi otrava. Mai mult, ea a început să susţină că, de când a descoperit adevărul, tentaţia de a ucide a devenit irezistibilă şi că va sfârşi, în scurt timp, prin a comite o crimă. Dar lucrul cel mai grav nu acesta a fost. Lucrul cel mai grav a fost că a început să creadă, şi să se teamă, că atunci când nu va mai putea rezista tentaţiei, pe mine mă va omorî.

- Şi de ce neapărat pe dumneavoastră? întrebă Ducu care, la rândul său, continua să joace rolul naivului dispus să înghită toate braşoavele.

- De ce? Foarte simplu. Fiind tot timpul împreună, nu ar mai fi nevoită să-şi caute victima. Şi atunci a hotărât să ne despărţim. Să ne despărţim dintr-un motiv, dacă vreţi profilactic. "Johan, iubitul meu - mi-a spus ea - tocmai pentru că te iubesc nespus de mult, trebuie să ne despărţim. Simt că într-o zi va trebui să ucid pe cineva. Dar mai simt ceva: că, dacă nu ne vom despărţi, dacă vom rămâne unul lângă altul, tocmai pe tine te voi ucide. Şi te voi ucide pe tine, deoarece tu, fiind lângă mine, va fi cel mai simplu, cel mai puţin complicat".

Dacă aţi şti cât am luptat ca să-i scot din cap gărgăunii ăştia. Zadarnic!.. Zadarnic am încercat s-o conving că istoriografia mai nouă contestă toate crimele pe care unii contemporani răuvoitori le-au pus pe seama frumoasei Lucreţia. Zadarnic i-am demonstrat că tocmai dragostea pe care mi-o poartă o va feri să ucidă. Ea nici n-a vrut să audă. În faţa acestei situaţii, a trebuit să mă prefac, domnule Bădilă, că accept să ne despărţim. Ne-am luat rămas bun, ca şi când nu ne-am mai vedea niciodată, dar eu am continuat să rămân în preajma ei. De pildă, dacă ea călătoreşte, plec şi eu cu acelaşi tren. Dar în alt vagon. La fel se întâmplă şi când poposim într-un oraş. Locuim la acelaşi hotel, dar fiecare la alt etaj. Este un compromis pe care Malla l-a acceptat numai cu mare greutate. Şi iată că s-a mai liniştit puţin. A început să creadă că, trăind parţial despărţiţi, nu mai sunt eu, primul, în pericol. Dar vreţi să-mi faceţi un serviciu, domnule Bădilă?

- Dacă îmi stă în putinţă, desigur.

- V-aş ruga să vă duceţi s-o vedeţi. O găsiţi în vagonul alăturat. Vreau să ştiu dacă s-a instalat bine, dacă nu cumva îi lipseşte ceva. De altfel, cred că îi va face plăcere să vă vadă. Dacă, eventual, e singură în compartiment, m-aţi îndatora mult dacă i-aţi ţine puţin de urât.

Ducu înţelese că e o manevră. Mai mult, bănui chiar ce urmărea Johan Ohlson.

Se duse fără grijă să ţină companie frumoasei Malla, reîncarnarea Lucreţiei Borgia.

O găsi pe culoar. Fuma şi privea absentă şi plictisită peisajul. Jucă perfect scena surprinderii, atât de perfect, încât ai fi putut jura că nu se aştepta să-l revadă. Malla îl invită în compartiment, îl trată cu coniac şi, timp de o oră aproape, pălăvrăgiră despre toate şi despre nimic.

Ducu se retrase când trenul se apropia de Viena. Revenind în vagonul său, îl găsi pe Johan Ohlson pregătindu-se să coboare. Se despărţiră, urându-şi reciproc o cât mai grabnică reîntâlnire întâmplătoare.

După ce Ohlson coborî, Ducu intră la el să verifice bagajele. Totul era intact. Numai că, sub aceeaşi încuietoare de valiză, un cilindru, tot de material plastic, luase locul aceluia pe care Johan Ohlson i-l sfeterisise cu prilejul primei lor întâlniri.

"Pesemne, instrucţiuni suplimentare faţă de cele pe care le trimite Şuncărică rezidentului şi pe care le-a ascuns în stiloul ce mi l-a dăruit", îşi spuse Ducu, lăsând cilindrul acolo unde îl găsise.

***

A doua zi dimineaţa, Ducu se prezentă la raport. (Colonelul Joldiş îl chemă şi pe Bogdan). Se prezentă la raport la orele opt dimineaţa. Patru ore mai târziu, se afla tot acolo. Între timp, specialiştii developaseră cele două microfilme. Unul din stiloul primit "cadou" de la Şuncărică, iar celălalt din cilindrul de material plastic ascuns de Johan Ohlson în încuietoarea geamantanului. Conţinutul microfilmelor fu revelator. Întreaga afacere le apăru acuma într-o lumină cu totul nouă. Într-o lumină cu totul nouă, dar nu întrutotul elucidată. Mai existau câteva puncte neclare, ce rămâneau neclare nu fiindcă lipseau răspunsurile, ci tocmai fiindcă ele erau mai multe, toate cu acelaşi sau aproape cu acelaşi coeficient de probabilitate.