Theodor Constantin - Căpitanul de cursă lungă

Şuncărică pronunţă ultimele cuvinte cu o ironie pe care nici nu se obosi s-o ascundă. După aceea, se duse la bar să-şi pregătească un cocteil, după o reţetă proprie.

- Dumneavoastră ce beţi?

- Nimic! refuză Ducu prudent.

- Atunci, în sănătatea dumneavoastră, domnule Bădilă.

- Mulţumesc!

- O întrebare, sau dacă vreţi o confirmare: Sunteţi deseori trimis în străinătate?

- Depinde. După necesităţi. În orice caz, nu eu hotărăsc dacă şi când trebuie să plec.

- Bineînţeles. Asta o ştim şi noi. Anul acesta, de pildă, aţi mai fost trimis undeva?

- Nu!

- Dar probabil că, până la sfârşitul anului, veţi mai fi trimis afară. Nu?

- Posibil.

- ...Şi acuma iată că a venit timpul să aflaţi ce dorim de la dumneavoastră. Dorim ca atunci când veţi mai fi trimis în străinătate să aduceţi un plic sau ceva asemănător, ce vă va fi înmânat de o anumită persoană. Sau, dacă aceasta vă va satisface mai bine, să vă prefaceţi că nu observaţi plicul sau un anumit material ce va fi strecurat în bagajele dumneavoastră în ajunul plecării. Asta e tot, domnule Bădilă. Nu vă cerem să ne furnizaţi copii după hârtiile pe care le veţi duce legaţiilor şi nici de pe acelea ale acestora către Centrală. De asemenea, nu vă cerem nici să ne procuraţi anumite documente din arhiva ministerului, la care dumneavoastră aveţi acces. Subliniez, în treacăt, că arhiva ministerului unde lucraţi ne interesează foarte mult. Cu toate acestea, noi ignorăm faptul că sunteţi şeful acestei arhive. Noi nu vrem de la dumneavoastră decât să acceptaţi ca, o singură dată, să fiţi şi curierul nostru. Drept onorariu, urmează să primiţi suma pe care o veţi fixa chiar dumneavoastră. Vă rog să reţineţi că nu este vorba de o colaborare, permanentă, ci de una cu totul accidentală. Desigur, dacă eventual vă surâde şi o altfel de colaborare, noi suntem foarte bucuroşi, în ceea ce priveşte condiţiile, vă asigur că nu vă vom oferi prilej de nemulţumire. Nu suntem de loc zgârciţi cu cei ce ne servesc, domnule Bădilă.

- Vă declar categoric, domnule, că nu mă interesează propunerea dumneavoastră. Protestez împotriva răpirii şi sechestrării mele şi vă cer să mă puneţi imediat în libertate. V-am spus-o şi vă repet: trădătorii îmi sunt odioşi şi nu doresc de fel să mă număr printre ei.

- Gata, iarăşi aţi început să peroraţi. Va să zică, nu am izbutit să vă conving.

- De loc!

- ...Şi vreţi să ne părăsiţi?

- Imediat.

- Foarte bine! Voi da dispoziţii în acest sens.

Apăsă pe butonul soneriei şi numaidecât îşi făcu apariţia Sugar.

- Sugar - i se adresă Şuncărică - domnul Val se află pe bord?

- Da, domnule.

- Spune-ţi că va trebui să-l conducă pe domnul Bădilă. Anunţ-o pe miss Holly să pregătească şalupa.

- Prea bine, domnule.

- Sunteţi mulţumit, domnule Bădilă? îl întrebă Şuncărică.

- Cum nu se poate mai mulţumit, răspunse Ducu, ascunzându-şi cu greutate dezamăgirea.

Dacă, într-adevăr, îi dădeau drumul? Tot planul cădea în apă. Singura lui speranţă era că, totuşi, Şuncărică nu va renunţa atât de uşor să-l recruteze. Trebuie că era la mijloc un truc!

- Atunci e foarte bine. Veţi pleca într-un sfert de oră. Val, care a avut onoarea să vă aducă pe vas, vă va conduce înapoi pe uscat. Cred însă că nu veţi avea nimic împotrivă, dacă, înainte de a părăsi bordul iahtului, îmi veţi face plăcerea să vizionăm împreună un filmuleţ. Nu durează mai mult de zece minute. Vă rog, faceţi-mi această plăcere!

- Fiind vorba de numai zece minute...

- Vă mulţumesc, domnule Bădilă.

Ironia era evidentă.

Puse paharul pe măsuţă şi se instală în fotoliu, care din nou gemu sub greutatea trupului său mătăhălos.

Imediat lumina se stinse şi filmul începu să ruleze. Un "scurt metraj" despre el şi miss Holly. El şi miss Holly în prim plan. Aparatul stăruia însă asupra lui. Parcă operatorul intenţionase să facă un inventar vizual al obiectelor cu care era îmbrăcat. De pildă, cravata, cu nodul strâmbat; batista, care ieşea exagerat de mult din buzunarul de la piept; butonii de manşetă reprezentând nişte dragoni; pantalonii cu dunga impecabilă săltaţi mult deasupra gleznelor. În mod deliberat aparatul stăruia asupra acestor detalii. Operatorul parcă voia ca spectatorii să le reţină, să nu le uite cumva. După aceea, Ducu se văzu pe ecran din cap până în picioare. O şuviţă de păr îi atârna pe frunte. Altele, la tâmpla dreaptă. E foarte bine dispus. Surâde prosteşte. În mâna dreaptă ţine paharul cu cockteil. De braţul stâng îl ţine miss Holly care, drăgăstoasă, îşi reazemă capul de umărul lui. Alt cadru: miss Holly stă în fotoliu într-o poziţie foarte puţin decentă. Ţine şi ea în mână un pahar. Cu paharul îi face semn să se apropie. Se apropie tot cu un pahar în mână. Ciocnesc paharele. Scena durează numai câteva secunde. După aceea, se vede din spate. Acuma aparatul din nou stăruie, de parcă intenţia operatorului fusese ca spectatorii să-l recunoască, de pildă, după umerii largi, după croiala hainei.

Secvenţele de până acuma Ducu avea să le numească, ulterior, "pregenericul" filmului. Fiindcă acţiunea propriu-zisă începea abia după aceea, şi consta în ceea ce crezuse el că fusese vis .

"Va să zică, n-a fost vis!", îşi spuse.

Va să zică, totul se petrecuse în realitate. Dar când? Când? În prima seară? Probabil că atunci. După ce băuse cockteilul, cuprins de starea aceea euforică, pesemne, începuse să surâdă atât de idiot E drept, nu-şi amintea să i se fi strâmbat nodul de la cravată. Nici că batista îi atârna pe trei sferturi din buzunar. În schimb, îşi amintea că, la un moment dat, miss Holly îşi lipise capul de umărul lui. Îşi amintea că, în timp ce ea stătea în fotoliu, într-o poziţie indecentă - exact ca în film - îl chemase să ciocnească paharul de al lui, şi el se dusese. Dar, din ceea ce considerase până mai adineauri că fusese doar vis, nu-şi amintea ca să se fi întâmplat şi în realitate. Astfel încă mai înainte ca "documentarul" să ia sfârşit înţelese că Şuncărică îi prezentase un film trucat. Îşi dădu seama de acest lucru, fiindcă în scenele "tari", în scenele cele mai scabroase, aparatul nu-l arăta niciodată din faţă şi în prim plan. Aparatul, mânuit cu iscusinţă, te obliga să-l recunoşti după detaliile asupra cărora stăruise în "pregeneric".

Ducu înţelese. Filmul era un "documentar" numai în secvenţele din pregeneric. În scenele tari, care ţineau de ceea ce crezuse el că fusese vis , altcineva îl înlocuise. De asemenea, puteau să fie "documentare" şi alte câteva scene lucrate probabil când el se afla sub efectul unui narcotic. De pildă, scena în care el stătea culcat în pat, dormind, iar miss Holly, de asemenea culcată lângă el, cu capul pe pieptul său. Aceasta şi alte câteva scene.

Acuma începea să înţeleagă ceea ce se întâmplase cu el. Acuma îşi explica de ce - cu excepţia visului - nu-şi amintea nimic din ceea ce făcuse în răstimpul de când fusese adus pe vas. Fiindcă fusese, zilnic, drogat. Drogul era introdus în mâncare sau în băutură. Un drog cu efecte abulice, amnezice, sau parţial amnezice. Şuncărică urmărise ca prin drogarea sistematică să facă să dispară din conştiinţa lui graniţa dintre realitate şi vis. Probabil că, în momentele când îşi revenea parţial, oamenii lui Şuncărică proiectau filmul pe ecranul pe care îl putea vedea chiar şi atunci când stătea culcat în pat. Drogul avea asupra sa un asemenea efect, încât el nu-şi putea da seama că, de fapt, ceea ce vedea nu era nici vis şi nici realitate, ci că viziona pur şi simplu o peliculă. O peliculă care, datorită unor filmări izbutite şi unui montaj ingenios, izbutea de fiecare dată să aibă asupra spiritului său turmentat de drogul necunoscut un efect durabil. Dar numai în atâta măsură cât era necesar ca memoria - incapabilă a reţine şi altceva - să-l înregistreze sub formă de vis.