Theodor Constantin - Căpitanul de cursă lungă

Făcu o sforţare şi până la urmă izbuti să se ridice din fotoliu, hotărât să se plimbe prin cabină. Asta îi făcu întrucâtva bine. Parcă şi gândurile începură să i se dezmorţească. De undeva, din adâncul fiinţei lui, porni să urce spre straturile luminoase ale conştiinţei sentimentul primejdiei. Ce se întâmplă cu el, nu era ceva normal. Trebuia, neapărat trebuia să se scuture de apatia care pusese stăpânire pe el. Primejdia tocmai întrasta consta: în lipsa de voinţă. Şi a nu se smulge acestei stări însemna a face jocul duşmanilor săi. De unde şi până unde această stare abulică, tocmai la el, un om de acţiune, un om cu voinţă de cremene? Explicaţia nu era greu de găsit. Desigur, se datora unei cauze exterioare. Era o stare sufletească dirijată de factori externi. Poate că tocmai de aceea fusese adus pe vas. Poate că tocmai de aceea i se păruse lui că lucrurile se desfăşuraseră altfel decât după tipicul cunoscut. Era poate aceasta o metodă, sau un procedeu nou de racolare? Ei, da! Nu era de loc exclus. Mai întâi, cu ajutorul unui drog îi produseseră starea de abulie. Pe urmă? Ei, cine ştie ce avea să mai urmeze. În orice caz, tot ceva pe linia slăbirii, sau chiar anihilării totale a voinţei proprii. Poate că descoperiseră altceva mai bun decât "detectorul de minciuni". Se convinseră probabil că aparatul acela nu face doi bani dacă omul asupra căruia este încercat are voinţă, sânge rece şi, mai ales, crede în justeţea cauzei sale. Şi dacă nu se înşeală cumva, însemna că Val şi Holly nu-şi pierduseră timpul, ci acţionaseră chiar din prima seară.

"Probabil începutul l-a făcut Holly, cu cockteilul ei", îşi spuse, ducându-se să se aşeze din nou pe fotoliu, fiindcă nu mai putea sta în picioare de obosit ce se simţea. Numai că imediat ce se aşeză, se întâmplă ceva şi mai ciudat. Uită pur şi simplu la ce se gândise mai înainte. Şi o clipă mai târziu nu mai ştiu ce se întâmplă cu el. Pe urmă, când Sugar îi aduse masa de prânz, Ducu fu convins că dormise tot timpul şi dacă nu venea Sugar ar fi continuat să doarmă. Dovada că dormise o constituia visul. Visul pe care şi-l amintea perfect. Un vis în care personajele principale fuseseră el şi Holly. Ce mai pramatie şi Holly asta! Cel puţin în vis. În vis, Holly făcuse strip-tease. Pe urmă, tot în vis, el îşi pierduse cu desăvârşire capul. El şi cu Holly...

- Masa e servită, domnule!

- Ce-ai spus, Sugar?

- Am spus, domnule, că masa e servită.

- Bine, Sugar. Nu mi-e foame, dar am să încerc să mănânc ceva.

- Faceţi foarte bine, domnule. Şi eu, în locul dumneavoastră, aş face la fel.

- Mănânc singur, Sugar?

- Singur, domnule.

- Domnul Val nu vine să-mi ţină tovărăşie?

- Domnul Val nu se află pe vas.

- Trebuie neapărat să-i vorbesc.

- Când se va reîntoarce, am să-i aduc la cunoştinţă dorinţa dumneavoastră.

- Se va reîntoarce curând?

- Îmi pare rău că trebuie să vă dezamăgesc, domnule, dar până mâine nu cred că se va reîntoarce.

- Căpitanul de Cursă Lungă s-a reîntors?

- Sunt profund mâhnit, domnule, că şi de data asta nu vă pot da o veste îmbucurătoare. Domnul Căpitan de Cursă Lungă lipseşte şi el. Pe vas se află doar echipajul şi... miss Holly.

Sugar, cu manierele sale exagerat de afectate şi cu vorbirea sa preţioasă, era atât de ridicol, încât nu izbutea să-i fie antipatic, deşi era convins că, pe vas, atribuţiile lui adevărate erau altele decât acelea care incumbă meseriei de valet.

- Sugar, când are să se termine porcăria asta?

- Desigur, nu prea e plăcut să mănânci de unul singur, se prefăcu Sugar că nu înţelege sensul întrebării. Eu, domnule, prefer să nu mănânc deloc decât să iau masa singur. Vreţi, poate, s-o rog pe miss Holly...

- Să ştii, Sugar, că nu te prinde când încerci s-o faci pe prostul. Cât priveşte pe miss Holly, află Sugar, că nu doresc s-o văd. Spune-mi, Sugar, aici, pe vas, există măcar un singur om care să nu fie un mare ticălos?

Pe urmă nu-şi mai amintea nici ce spusese, nici ce se mai întâmplase cu el. Parcă la un moment dat uşa se deschisese şi în prag apăruse miss Holly. Miss Holly, şi mai frumoasă şi mai surâzătoare ca în ajun. Pe urmă... Pe urmă, tot ceea ce îşi mai amintea desigur că nu se întâmplase în realitate, ci doar în vis. Fiindcă era identic aceluia din ajun.

Când se trezi din somn, începea să se întunece. Umbrele înserării se întindeau ca nişte fâşii verticale pe ecranul pe care, şi de acolo din fotoliul unde se cuibărise, tot în faţă îl avea.

"Iată a trecut încă o zi", îşi spuse dând să se ridice din fotoliu, fără să izbutească însă.

Numai atâta fu lumină în clarul conştiinţei sale. Pe urmă, iarăşi adormi, dacă ceea ce lua el drept somn era şi în realitate. Nu era de loc sigur că Sugar venise să-l întrebe dacă nu doreşte să-i servească cina... Nu era de loc sigur dacă îl trimisese la toţi dracii... Nu era de loc sigur dacă aruncase după el cu scrumiera fiindcă insistase să mănânce... Nu era de loc sigur dacă, după aceea, miss Holly îl rugase să bea un cockteil şi el o refuzase. Nu era de loc sigur că ea, supărată, a băut trei pahare de cockteil unul după altul, nici dacă a pus apoi magnetofonul şi nici dacă a dansat, de una singură, un twist intitulat "Inima mea e un balon"... Nu era sigur dacă miss Holly făcuse iarăşi strip-tease. Nu, nu era de loc sigur că se întâmplaseră în realitate toate aceste lucruri. În schimb, era foarte sigur că visase din nou acelaşi vis, mereu acelaşi vis, cu numai două personaje: el şi miss Holly. Visase, sigur că visase, fiindcă luxuriantele imagini ale visului, chiar acuma când era treaz - de fapt nu era foarte sigur că dormise propriu-zis - continuau să ruleze pe dinaintea ochilor săi care priveau absenţi, parcă lipsiţi de viaţă, albul imaculat al ecranului din cealaltă cameră.

Totul era halucinant, de neînţeles pentru el. Realitatea părea răsturnată şi el nu-şi putea da seama dacă realitatea nu era vis şi ceea ce considera el vis nu era, de fapt, realitate. Timpul, de asemenea încetase să existe pentru el. Nu ştia dacă trecuse o zi, două sau o săptămână. Nu ştia, fiindcă însăşi noţiunea de timp dispăruse din conştiinţa sa. Crâmpeiele de luciditate, puţine câte erau, alternau când ziua, când noaptea, dinadins dirijate aşa, ca el să nu-şi mai poată da seama ce se petrecea cu el. În privinţa aceasta, bâjbâia într-o totală incertitudine. Singura certitudine: visul! Mereu acelaşi. El!.. Holly!.. Incertitudinea era dublată de o totală indiferenţă. Puţin îi păsa că pe Val parcă îl înghiţise pământul. Puţin îi păsa că nici Căpitanul de Cursă Lungă nu se arată. Puţin îi păsa că era ţinut prizonier. Puţin îi păsa că nu mai putea ţine socoteala trecerii timpului.

În cea de-a treia zi se ivi prilejul să-l vadă pe Căpitanul de Cursă Lungă. În cea de-a treia zi se trezi din somn sau din ceea ce credea el că este somn. Numai că de data aceasta lumina din clarul conştiinţei nu dură doar câteva minute. De data asta mintea îi era limpede şi nici nu se mai simţea istovit. Avu putere să se dea jos din pat imediat, să facă o baie şi, apoi, în timp ce se îmbrăca, să fredoneze chiar o melodie. Mai mult, constată că îi este tare foame. Aşteptându-l pe Sugar să-i aducă ceva de mâncare, deschise unul din hublouri şi respiră adânc aerul sărat al mării. Soarele se scufunda încet, departe la orizont, resemnat şi însângerat. Iahtul se legăna uşurel în tangaj. Şi abia acum Ducu îşi dădu seama că vasul se afla în largul mării şi se îndrepta cu o viteză mijlocie către o destinaţie necunoscută. Şi fiindcă acum era el treaz, lucid, se nelinişti. Unde îl duceau? Dacă în timp cât fusese în starea aceea de abulie, de inconştientă, se trădase?