Theodor Constantin - Căpitanul de cursă lungă

- Fie, prizonier!.. Dar un prizonier primit cu toate onorurile. Ar trebui să recunoşti că e foarte drăguţ din partea noastră.

- Atâta vreme cât nu ştiu care e preţul pe care va trebui să-l plătesc, nu pot aprecia în nici un fel ospitalitatea dumneavoastră.

- Ce rău eşti!.. Şi eu ce să fac? Cu cine să dansez? Val nu ştie nici să mişte picioarele. În materie de dans e îngrozitor de ignorant. Haide, te rog, dansează cu mine, măcar o singură dată.

Dansară. Val se uita la ei şi surâdea fericit. Ai fi zis, ca un tată care asistă la primul bal al fiicei sale. Desigur că surâdea din cu totul alte motive. Ei, nu avea decât să surâdă cât poftea. Cel păcălit tot el era. Probabil se felicita că totul decurgea conform planului. Fiindcă şi vizita lui miss Holly tot din plan făcea parte. Lui Ducu îi plăcea să danseze. Miss Holly era o dansatoare perfectă şi o femeie cu un trup pe care până şi un sfânt ar fi dorit să-l poată strânge în braţe.

- Să ştii, Val, că dansează excelent, îl lăudă ea, după ce nu mai dansară. Oare cine îmi spunea că în România tinerii nu au voie să danseze decât doar dansuri populare? Nu cumva tu, Val?

- Vai, miss Holly, sunt profund îndurerat când te aud vorbind astfel. Înseamnă că ai o părere foarte proastă despre mine dacă poţi crede că eu aş fi în stare să debitez asemenea enormităţi.

- Cineva totuşi mi-a spus. Domnule, drept răsplată, am să-ţi fac un cocteil. Dar, te rog, să nu mă refuzi decât numai într-un singur caz. Dacă ţi-e teamă că te vei îmbăta. Ştii, nu-mi plac oamenii beţi.

- Sper, miss Holly, că dacă îmi vei da să beau numai un singur pahar nu mă voi îmbăta.

Băutura pregătită de miss Holly Ducu o găsi extraordinară. Parcă lichidul, care era tare, călătorindu-se prin artere, îi dădea o senzaţie nemaicunoscută până în clipa aceea. Se simţea fericit, aşa cum nu mai fusese niciodată, atât de fericit, încât îi venea să cânte, să danseze, să-i spună lui miss Holly că o iubeşte. Mai mult, până şi Val nu-i mai era nesuferit.

- Miss Holly, vrei să mai dansezi?

- Cu mare plăcere.

În timp ce dansau, o întrebă:

- Miss Holly, după nume eşti englezoaică; dar eşti într-adevăr?

- Sunt ceea ce par, domnule. Ăsta e destinul oamenilor. Să fie nu ceea ce sunt, ci ceea ce par. Dar are vreo importanţă pentru dumneata dacă sunt sau nu englezoaică?

- Voiam să te întreb, miss Holly, dacă în Anglia mai există femei tot atât de frumoase ca dumneata.

- Nu numai în Anglia, dar în lumea asta mare există femei mult mai frumoase decât mine.

- Nu-i adevărat, miss Holly. Nu există o femeie mai frumoasă ca dumneata. Bărbatul pe care îl iubeşti îşi mai doreşte altceva în viaţa?

- E atât de caraghios ceea ce spui!.. Eu, domnule, nu iubesc pe nimeni, şi nici n-am iubit vreodată. Dragostea e un cuvânt pe care l-au scornit poeţii. Şi cel mai ridicol, cel mai caraghios dintre ei a fost Shakespeare, de vreme ce a putut născoci o poveste atât de idioată ca "Romeo şi Julieta".

- Nimic nu-i adevărat din ceea ce spui, miss Holly. Dumneata eşti numai dragoste. Dacă m-ar iubi pe mine o femeie, măcar pe jumătate cât iubeşti dumneata pe acela pe care îl iubeşti, aş fi fericit, miss Holly. Îţi jur că aş fi fericit. De altfel, şi acuma sunt fericit că dansez cu dumneata.

Nu minţea. Se simţea fericit, cum nu fusese niciodată. Şi simţea nevoia să vorbească, să spună orice, numai să nu tacă.

- Vai, domnule, dar este ridicol de caraghios!

Se desprinse din braţele lui şi se lăsă să cadă într-un fotoliu, râzând cu hohote.

- Miss Holly - propuse Val - eu aş zice să ne retragem. Dacă judec după mine, cred că domnul Bădilă e foarte obosit.

- Eşti obosit, domnule? întrebă miss Holly.

El nu protestă. Dintr-o dată nici să vorbească nu mai putea. Se mulţumi să dea doar din cap afirmativ.

Aşa cum şi starea de euforie îl cuprinsese dintr-o dată, la fel şi acum oboseala, deprimarea, amărăciunea puseseră stăpânire pe el. Dintr-o dată i se făcu silă de miss Holly, de Val, de Val care, cât timp dansase, zâmbise într-una, desigur bătându-şi joc de el, silă de propria lui persoană.

"Haide, căraţi-vă!.. Duceţi-vă amândoi la dracu' şi lăsaţi-mă singur", îi apostrofă. Dar numai în gând. Dar nu din prudenţă, ci fiindcă se simţea atât de obosit, încât nu era în stare să deschidă măcar gura.

- Bine, atunci ne ducem. Noapte bună! Sper că te vei odihni bine pe vasul meu.

Plecară. Uşa se deschise când se apropiară de ea.

Uşa se închise după ei.

"Trebuie să mă culc. Neapărat trebuie să mă culc. Scârba de Holly sigur mi-a turnat ceva în băutură".

Ce anume îi turnase nu-şi putea da seama. Beat nu era. Acuma era, dimpotrivă, foarte, foarte lucid, în schimb, se simţea atât de trist, atât de inexplicabil de deprimat, încât dacă ar fi avut o armă asupra lui şi-ar fi zburat creierii.

"Ce mi-a turnat scârba în băutură?"

Nu, beat nu era. Dar nici normal. Sila de viaţă, deprimarea care îl tălăzuia o datora tot băuturii lui miss Holly.

"Trebuie neapărat să mă culc şi să dorm. Altfel cine ştie ce prostie sunt în stare să fac".

Abia izbuti să se dezbrace. Câteva minute mai târziu, când se lungi în pat, observă că vedea, de acolo de unde se afla, prin uşa întredeschisă, ecranul de pe perete.

"Dacă ăştia vor proiecta filme, le voi putea viziona stând culcat în pat".

Se deşteptă târziu. Îi era capul greu şi se simţea obosit de parcă abia se vârâse în pat să doarmă.

"Hotărât, Holly mi-a pus ceva în cocteil", fură primele cuvinte pe care le rosti, vorbindu-şi lui însuşi.

Duşul rece îl mai învioră. Şi oboseala parcă se mai risipi. Cum ieşi din baie, Sugar se înfăţişă cu micul dejun.

- Bună dimineaţa! Se pare că v-aţi odihnit bine, domnule. Arătaţi splendid.

Ducu nu-i răspunse. Convins că valetul gândea exact invers, vru să-l expedieze în termeni nu tocmai politicoşi, dar nu izbuti. Parcă i se încleştaseră fălcile şi nu putea vorbi. Mâncă în tăcere, fără poftă. Când îşi aprinse o ţigară, îi fu şi mai clar ce se întâmpla cu el. Iată, era robul unei inexprimabile depresiuni sufleteşti. Se simţea tălăzuit de tristeţe, o tristeţe pe care o simţea aproape fizic. Începură să dea năvală o mulţime de amintiri dureroase. Sălceanu, tovarăşul său, ce fusese răpus de gloanţele unui diversionist încolţit într-o pădure... Îl văzu pe Sîrbulescu pornind la atac, viu şi sigur, pentru ca zece minute mai târziu o schijă de brand să-l decapiteze pur şi simplu, iar el, Sîrbulescu, să mai continue să alerge cu arma în cumpănire un pas, doi, trei - un om fără cap... Retrăi, după atâţia ani, clipa când la lumina puţină a lanternei şi-a dat seama că omul peste care se prăbuşise era tatăl său... I se perindară pe dinaintea ochilor chipurile unor oameni care avuseseră un sfârşit violent. Şi se trezi fluierând abia auzit "Marşul funebru" din Eroica, cea de-a treia Simfonie a titanului Ludwig van Beethoven.

"Îmi cânt singur prohodul!" îşi spuse oftând, copleşit de o şi mai mare tristeţe.

Era convins că are să moară. Cum avea s-o sfârşească, nu ştia, dar nici nu-l interesa. Îi era indiferent. Îi era indiferent că peste puţin timp nu va mai fi în viaţă. În afară de o vagă înduioşare faţă de propria lui persoană, nimic altceva nu simţea.

"Ce Dumnezeu se întâmplă cu mine?" se întrebă.

Dar să gândească mai departe, să-şi răspundă, nu izbuti. Se simţea atât de deprimat, atât de istovit fiziceşte, încât creierul său nu mai era în stare să gândească. Dimpotrivă, parcă ar fi vrut chiar să se termine totul mai repede. Nu se simţea în stare să reacţioneze în nici un fel. Da, da, se simţea atât de istovit, atât de deprimat, încât până şi mintea istovită renunţase să mai gândească.