Theodor Constantin - Căpitanul de cursă lungă

- Nu aveţi să vă simţiţi rău aici, îi spuse răpitorul său.

Ducu nu avu când să-i răspundă, fiindcă vorbi acum valetul.

- Peste cât timp doreşte domnul să supeze?

- Să zicem peste o jumătate de oră, răspunse în locul lui celălalt.

- Prea bine, domnule.

Valetul se înclină şi se retrase de-a-ndăratelea, întocmai ca într-un film de epocă.

Privind după el, Ducu numai cu greu îşi putu ascunde zâmbetul. Era chel, dar purta favoriţi lungi, până mai jos de lobul urechilor, stufoşi şi cărunţi. Nasul borcănat şi lângă nara stângă un neg cât o alună, pe care crescuseră două fire de păr negre. Buzele, groase şi bărbia, ascuţită. Ochii îi erau pătrunzători, dar nu-ţi puteai da seama ce culoare aveau, din cauza sprâncenelor împreunate şi atât de stufoase, încât îi umbreau.

Dar ridicolul nu ţinea de fizic. Era ridicol prin îmbrăcăminte. Livrea de culoare albastru deschis. Pantaloni, numai până sub genunchi. Ciorapi albi şi pantofi de lac negru, cu catarame de argint.

- Ce-i cu caraghiosul ăsta? întrebă Ducu pe cel cu pistolul.

- Sugar v-a fost pus la dispoziţie.

- Aşa îl cheamă? Ce-i, englez?

- Sugar, chiar dacă a ştiut cândva ce naţie este, a uitat de mult. E un om foarte cultivat, să ştiţi. Cred că are să vă placă, bineînţeles după ce vă veţi obişnui cu el.

- Şi de ce umblă aşa de caraghios îmbrăcat?

- Pe Nebel oamenii nu fac totdeauna numai ceea ce le place. Şi acuma, daţi-mi voie să mă retrag. Să mă spăl şi să mă schimb. Vom mânca împreună, dacă vă face plăcere.

- Şi dacă nu-mi face plăcere?

- Tot vă voi ţine tovărăşie. Aşa am primit ordin. Dacă vreţi să vă schimbaţi, găsiţi în dulapul din perete tot ceea ce aveţi nevoie. Deocamdată, la revedere.

Se îndreptă spre uşă. Când ajunse acolo, ea se deschise în mod automat. Şi tot în mod automat se închise după el.

După ce rămase singur, Ducu începu să examineze cele două încăperi cu mai multă atenţie.

"În condiţii normale - îşi vorbi el - nu mi-ar displace să călătoresc pe un asemenea vas". Dar nu se afla într-o croazieră, ci pe un iaht particular, cu un nume puţin neobişnuit: NEBEL. Negură!.. Dintr-un anumit punct de vedere, chiar sinistru. Şi i se părea sinistru, fiindcă, prin asociaţie de idei, numele iahtului îi amintea de Nacht-und-Nehel - Erlass , adică de directiva cu această denumire convenţională - Noapte şi Ceaţă - prin care naziştii înţelegeau exterminarea în masă a populaţiei civile. Deocamdată, nu era neliniştit, cu toate că toate lucrurile începeau să se desfăşoare altfel decât îşi închipuise. Dar în viitor, în viitorul apropiat? Şi aproape fără voie privi spre uşa pe care dispăruse mai întâi caraghiosul Sugar, apoi răpitorul său. Se apropie de ea, dar de data asta nu se mai deschise în mod automat. Şi nici s-o deschidă el nu putu, fiindcă nu avea mâner. Dacă nu i-ar fi văzut pe cei doi dispărând pe acolo, s-ar fi putut crede într-o încăpere fără uşă. Privi spre hublouri. Prin hublou numai un copil poate că s-ar fi putut strecura. Era, cu alte cuvinte, prizonier.

"Au nevoie de mine şi până la urmă au să-mi dea drumul. Dacă ar şti ei că sunt dispus să-i "servesc", nu ar complica atâta lucrurile", îşi spuse, ducându-se să facă un duş.

Nu putu rezista ispitei şi făcu o baie fierbinte, care alungă toată oboseala. Şi a fost o ispită, fiindcă îşi spunea că altcuiva în locul său, răpit de pe stradă, în plin oraş, transportat mai întâi cu maşina, apoi cu o şalupă, pe un iaht particular, nu i-ar mai fi ars, poate, de baie.

Curând după ce ieşi din baie, odihnit, văzu pe Sugar venind să aştearnă masa. Păşea pe uşa care se deschisese singură, semeţ şi grav ca un mareşal atunci când trece în revistă garda.

- Domnul Val va veni imediat, îl anunţă,

- Cine-i domnul Val?

- Domnul care v-a adus pe Nebel , domnule.

- Ascultă, Sugar! Ai putea să-mi spui unde mă aflu?

- Pe iahtul Nebel , domnule.

- Asta o ştiu. Mi-a spus-o şi domnul... Val. Dar cui aparţine iahtul?

- Trustului NEBEL, domnule.

- Trustul Nebel? Ciudată denumire pentru un trust. Şi trustul ăsta cu ce se ocupă, Sugar?

- Cu cercetări discrete, domnule. Cercetări particulare discrete, domnule.

- Ascultă, Sugar! N-ai putea să precizezi ce trebuie înţeles prin "cercetări particulare discrete?"

- Îmi pare rău, domnule, dar nu eu sunt în măsură să vă satisfac, recunosc, legitima curiozitate. Poate că domnul Val, care trebuie să sosească dintr-un moment într-altul...

Şi într-adevăr, "domnul Val" nu mai întârzie. Uşa se deschise, şi acesta apăru în pragul ei.

- Am întârziat numai cinci minute. Vă rog să mă iertaţi. De obicei, sunt punctual. Sugar, poţi să serveşti masa.

Sugar se înclină şi dispăru pe uşa care se deschidea şi se închidea ori de câte ori Sugar sau Val se apropiau de ea.

- Ce beţi înainte de masă? Poate "highball"?, îl întrebă Val deschizând uşa bufetului care servea drept bar.

- Ce-i aia?

- O băutură care, atunci când îi dai drumul pe gât, încep să-ţi trosnească urechile.

- Mulţumesc! Aş bea o ţuică. Dar probabil că aşa ceva nu aveţi pe bord.

- N-aţi brodit-o. Avem. Căpitanul a prevăzut că veţi prefera această băutură... naţională. De altfel, şi lui îi place ţuica.

Şi îi turnă dintr-o sticlă o ţuică galbenă şi atât de aromată, încât lui Ducu îi lăsă gura apă.

- Cine spuneţi că a prevăzut?

- Căpitanul de Cursă Lungă.

- Proprietarul vasului?

- Nu v-a spus Sugar că iahtul aparţine Trustului Nebel?

- Şi cum se numeşte căpitanul?

- Căpitanul de Cursă Lungă.

- Ăsta nu e un nume.

- Acesta îi este numele.

- Vreţi să glumiţi?

- Dar de loc, dragă domnule. Acesta este numele sub care e cunoscut de toată lumea.

- Bine, dar aceasta e o poreclă.

- Se poate. Exact ca eroul lui Vasile Alecsandri din poezia "Peneş Curcanul", căpitanul şi-a preschimbat porecla în renume.

- Va să zică, domnul Căpitan de Cursă Lungă a prevăzut că voi prefera ţuica.

- El! Ridică paharul: Domnule Bădilă, vă urez bun venit pe vas!

- Domnule Val, nu vrei să mă lămureşti şi pe mine de ce m-aţi adus aici? Ce scop urmăriţi?

- Dragă domnule Bădilă, ţuica e excelentă, deşi n-am gustat-o şi nici nu am de gând s-o gust. Supeul va fi, vă asigur, de asemenea vrednic de toată lauda. Nu mai vorbesc de vinuri. Ce rost are să ne stricăm apetitul discutând afaceri. După ce vom mânca, cu câte un păhăruţ de coniac în faţă, vom sta altfel de vorbă. Eu vă propun ca, până după masă, să vă înfrânaţi curiozitatea. Sunteţi de acord?

- Parcă dacă v-aş spune că nu, mi-ar folosi la ceva?

- Iată un raţionament care îmi place. Asta dovedeşte că sunteţi un om rezonabil, domnule Bădilă. Şi este numai în interesul dumneavoastră să fiţi rezonabil. Dar uite-l pe Sugar. Încă puţin dacă mai întârziai, Sugar, muream de inaniţie. M-ai fi avut pe conştiinţă, Sugar.

- Şi nu ar fi fost de loc bine, domnule Val. Până acuma am conştiinţa curată, domnule.

- Curată, ca o lacrimă, Sugar?

- Ca o lacrimă, domnule Val.

Supeul fu copios, îmbelşugat stropit cu vin franţuzesc. Şampania, tot franţuzească. În timpul mesei, Val povesti fie anecdote, pe care însă Sugar nu le gustă, deşi unele fură destul de izbutite, fie întâmplări tragice, "drame", cum le numea el, care se petreceau destul de des la Cazinoul din Monte Carlo; şi dacă, povestind, Val manifestă o oarecare compasiune pentru bărbaţii, victime ale patimii jocului, în schimb, pentru femeile robite de acelaşi spiriduş al jocului manifestă un dispreţ profund, ceea ce dovedea că era un misogin inveterat.