Theodor Constantin - Căpitanul de cursă lungă

Pornind în direcţia în care, după socoteala lui, se afla hotelul, Ducu se întreba dacă, într-adevăr, cât timp stătuse în local, doi indivizi - unul foarte tânăr, iar celălalt mai în vârstă - cam prea des se uitaseră la masa unde se afla el. Acuma, când o pornise pe jos spre hotel, era sigur că nimeni nu-l urmărea. Îşi mai verifică încă o dată spatele şi, liniştit, de fapt dezamăgit, după ce îşi aprinse o ţigară, cu mâinile vârâte adânc în buzunarele pantalonilor, îşi continuă drumul spre hotel.

Îi plăcea să se plimbe noaptea. Mai ales într-un oraş străin. Îi plăcea să descopere străzi atât de deosebite una de alta, îi plăcea să-şi audă proprii săi paşi, îi plăcea liniştea nopţii atât de altfel într-un oraş în care atât de multă lume dormea atât de puţin.

Era o noapte întunecoasă. Luna o mâncaseră vârcolacii. Şi cu toate că marea era la doi paşi, un vânt uscat şi cald se stârni parcă din senin. I se făcu dintr-o dată sete şi, instinctiv, grăbi pasul. Voia să ajungă cât mai curând la hotel, să bea ceva rece.

...Şi cum mergea el aşa cu mâinile în buzunare, pufăind din ţigara pe care o plimba cu limba de la un colţ al gurii la celălalt, gândindu-se nici el nu ştia la ce, nici nu-şi dădu seama când o maşină stopă lângă bordura trotuarului, chiar în spatele său.

Din ea coborâră cei doi indivizi în haine de seară pe care îi remarcase în local.

Până să-şi dea bine seama ce se petrece cu el, se şi trezi încadrat.

- Sunteţi domnul Bădilă? întrebă cel mai în vârstă.

- Da, aşa mă numesc. Ce doriţi, domnilor?

- Să vă urcaţi în maşină fără să faceţi nazuri.

- Dar nici nu mă gândesc. Nu vă cunosc şi nici nu doresc să am de-a face cu dumneavoastră.

- De ce nu vreţi să fiţi rezonabil?

Şi pe loc se simţi împuns în coaste de ţevile a două revolvere.

În altă împrejurare Ducu ar fi reacţionat. Era voinic şi cu câteva figuri de jiu-jitsu s-ar fi descotorosit repede de agresorii săi. Înţelegând însă că se întâmpla - în sfârşit! - ceea ce aştepta de zece zile să se întâmple, nu reacţiona în nici un fel.

Întrebă cu o voce de om ce îşi teme viaţa şi care, pentru prima dată, se găseşte într-o situaţie primejdioasă:

- Ce aveţi cu mine? Unde vreţi să mă duceţi?

- Haide, urcaţi-vă. Nu vă fie teamă. Nu are să vi se întâmple nimic rău.

- Bine, dar ce aveţi cu mine?

Cel de-al doilea agresor, cel tânăr, care nu scoase o vorbă şi care, după cât îşi putea da seama Ducu, nu ştia româneşte, îşi pierdu răbdarea. Îl apucă de ceafă şi îl împinse în maşină.

Ducu, necunoscând oraşul, nu-şi putu da seama încotro se îndrepta maşina, gonind cu maximum de viteză permisă. Deşi o făcea pe speriatul, nu era de loc. La volanul maşinii luase loc cel tânăr. Celălalt, în spate, în dreapta lui.

"M-au răpit, îşi vorbi el privind cu coada ochiului la individul pe care îl avea în dreapta sa. Mare scofală! Credeam că vor fi mai inventivi. Răpirea face doar parte din metodele lor obişnuite. Cred că pot anticipa, punct cu punct, tot ceea ce are să se întâmple cu mine de acum încolo". (Mai târziu, Ducu avea să-şi schimbe părerea, lucrurile desfăşurându-se cu totul altfel decât îşi închipuise el). - Unde mă duceţi? întrebă din nou, ceva mai târziu, deşi îi era aproape indiferent.

Trebuia însă să se arate îngrijorat.

- Veţi vedea, când vom ajunge. Deocamdată, ca să treacă timpul mai uşor, fumaţi o ţigară.

Şi-i întinse pachetul.

- Mulţumesc! Prefer să fumez pe ale mele.

- Ţigări din ţară?

- Din ţară. "Snagov".

- "Snagov"? Înainte nu erau. Astea-s reperiste?

- Da, reperiste. Vrei una?

- Mă rog, ca să nu vă refuz.

Îi dădu o ţigară. I-o aprinse. Fumară câtva timp amândoi, în tăcere.

- E bună? întrebă Ducu ceva mai târziu, în speranţa că, legând o conversaţie, va putea afla câte ceva.

Celălalt, ghicindu-i parcă intenţia, îi replică:

- Nu e rea. Dar acuma gata. Vă rog, nu mai întrebaţi nimic, fiindcă n-am să vă răspund. Nu am voie.

Curând după aceea, Ducu îşi dădu seama că maşina îi ducea spre mare. Pe o şosea netedă ca o oglindă, maşina goni de-a lungul coastei presărată cu vile. După aproape o oră, opriră dinaintea uneia, scufundată cu desăvârşire în întuneric.

- Coborâţi, vă rog!

Coborî. Imediat fu încadrat de cei doi. Vila se afla în mijlocul unei grădini cu o floră luxuriantă. Ducu crezu că îl vor duce în casă, dar se înşela. Ocoliră clădirea şi, pe o alee asfaltată, începură să coboare până la mare. Acolo se afla un mic ponton, pe care apele mării îl săltau într-una. Era de mirare cum de nu-l aruncau pe mal. Lângă ponton era ancorată o şalupă aproape cât un remorcher de pe Dunăre. Urcară în ea toţi trei. Individul cel tânăr - şoferul - porni motorul şi îndreptând prora în pieptul valurilor o porni spre larg.

Ducu vru să rămână afară, pe covertă, dar individul care vorbea româneşte îi ceru politicos să coboare în cabină. Cabina era încăpătoare, capitonată cu pluş albastru, elegantă. Se găsea acolo şi un bar.

În lipsa barmanului, răpitorul său se servi singur. Îşi umplu un pahar de whisky, pe care îl bău fără sifon.

- Doriţi şi dumneavoastră un whisky?

- Aş prefera un coniac.

- Coniacul nostru e foarte bun.

Auzind aceasta, Ducu se întreba dacă îi va da să bea acelaşi coniac pe care îl băuse în tren. Era şi acesta foarte bun, dar nu la fel de bun ca acela cu care fusese tratat de presupusul Johan Ohlson şi de serafica Malla.

Abia apucă să golească paharul, şi motorul şalupei se opri.

- Gata! Am ajuns.

Ieşiră pe puntea şalupei, care oprise chiar lângă pasarela unui iaht.

- Urcă!

Începu să urce pasarela. Era primul. După el urmă individul care vorbea româneşte, apoi celălalt, care tot drumul nu scosese un singur cuvânt. Pe puntea iahtului, chiar lângă pasarelă, aştepta un individ cu favoriţi, îmbrăcat în livrea, exact ca într-un film de epocă. Se înclină în faţa lui şi cu tonul cel mai respectuos posibil îi ură bun sosit pe iaht, în limbile franceză, engleză, italiană şi spaniolă. După aceea, cu acelaşi ton respectuos, îl întrebă în care limbă preferă să i se adreseze. Optă pentru germana, pe care o vorbea cel mai bine.

- Am luat notă, domnule. Acum, vă rog să mă urmaţi.

Şi înclinându-se, cu o exagerată politeţe, o porni înainte.

Tânărul, o dată ajuns pe punte, dispăru. Rămase, şi acum venea în urma lui, la un pas, celălalt. Ducu încetini pasul, ca să fie ajuns din urmă, dar acela, dinadins, continua să păstreze distanţa. Privi peste umăr. Individul băgase acum pistolul în buzunar. (Cât timp urcase pasarela, îl tot simţise împungându-l în spate cu ţeava). Valetul se opri în faţa unei uşi de sub puntea de comandă. O deschise şi, înclinându-se, îl pofti să treacă pragul. Ducu se execută. Păşi într-o mică încăpere, un fel de vestibul. Drept în faţa lui era o uşă, care se deschise singură, încet şi fără zgomot. Ducu păşi mai departe. Îl urmară în încăpere valetul şi individul care vorbea româneşte. Uşa se închise, tot singură, imediat după ei.

- Acesta este apartamentul ce vi s-a rezervat, domnule, îl anunţă valetul.

Într-adevăr, era un apartament. Încăperea în care se aflau constituia ceea ce s-ar numi living-room. O bibliotecă, pe unul din pereţi, plină cu cărţi scrise în limbile franceză, engleză şi germană. Măsuţă şi două fotolii, toate trei piesele foarte joase. Un televizor cu ecran mare, pe unul din rafturile bibliotecii. Pe o altă măsuţă, un aparat de radio cu transistori. Câteva tablouri pe pereţi - acuarele. Într-un colţ, în cealaltă jumătate a încăperii, un bufet care, de fapt, era bar, cum avea să se convingă mai târziu. O masă, la care puteau prânzi comod două persoane. Pe un alt perete, opus aceluia unde se afla biblioteca, un ecran pentru proiecţii. În cealaltă încăpere era dormitorul propriu-zis. O altă uşă ducea în camera de baie. Totul - ca dimensiuni şi proporţii - era calculat în aşa fel ca spaţiul să fie folosit la maximum.