Theodor Constantin - Căpitanul de cursă lungă

Şi iată cum, din dorinţa de a nu lăsa neexploatată această extraordinară facultate - pe care eu o consider, vă repet, o eroare a naturii - de şapte ani, nu fac altceva decât să călătoresc într-una, cu unicul scop, acela de a descoperi dovezile existenţelor mele anterioare.

- Şi până acuma v-aţi descoperit multe existenţe? întrebă Ducu, afectând acelaşi interes.

- Până în prezent, patru. Dar, întrucât mereu descopăr în mine reminiscenţe ale trecutului, probabil că am trăit mult mai multe vieţi. În cele patru vieţi anterioare am vieţuit în India, la Madras, în Corsica, la Bastia, în Cuzco, vechea capitală a imperiului Incaşilor, unde, după toate probabilităţile, am fost mare preot, acum vreo mie şi patru sute cincizeci de ani, şi, în fine, în Italia, la Brindisi, unde, după cum aţi aflat mai înainte, am ucis un om. Dar mi se pare că v-am plictisit destul.

- Dimpotrivă, a fost foarte palpitant tot ceea ce mi-aţi povestit, protestă Ducu.

- În acest caz, sper că nu mă veţi refuza, dacă voi face propunerea să bem câte un păhărel de coniac. Va fi acesta un prilej ca să v-o prezint pe Malla. Vă pot asigura că un coniac atât de bun ca al nostru nu veţi avea prilejul să beţi nicăieri pe unde veţi călători, pentru simplul motiv că o asemenea calitate nu există în comerţ.

- Ştiţi, n-aş vrea s-o stingheresc pe doamna. Poate că s-o fi culcat din nou, protestă el de formă.

- Cine, Malla? Exclus. Ea nu doarme ca lumea nici noaptea, necum în timpul zilei. Pe cuvânt de onoare, aş pune rămăşag că ne-a luat-o înainte şi acuma bea de una singură. Vă rog să veniţi.

Ducu îl urmă. Lunganul făcu prezentările:

- Ea e Malla. Dumnealui este domnul...

- Bădilă - îi veni în ajutor Ducu.

- Numele dumneavoastră e infernal de greu de pronunţat, domnule.

- Nu mai greu decât al dumneavoastră. Apoi către ea, în franţuzeşte: Soţul dumneavoastră a insistat. Dacă prezenţa mea este inoportună, vina mea constă în aceea că nu am avut destulă tărie să rezist insistenţelor dumisale.

- Oh, dar faceţi o mare confuzie, domnul meu, îl întrerupse ea vorbindu-i într-o franţuzească impecabilă, care contrasta izbitor cu franceza aproximativă pe care el o vorbea. Nu-i sunt soţie. Îi sunt metresă. Nu-i aşa, Johan?

- Eşti teribilă, Malla. Toată lumea trebuie neapărat să afle care sunt raporturile dintre noi!

- Dar, dragă Johan, tu ştii că mie nu-mi place ca oamenii să mă creadă mai onorabilă decât sunt în realitate.

"În ceea ce mă priveşte, pot să te asigur că nu se va întâmpla aşa", îi replică în gând Ducu.

- Draga mea, tu nu eşti nici bună şi nici rea. Eşti o femeie adevărată. Şi o astfel de femeie este dincolo de bine şi de rău. Ţi-am mai spus-o de atâtea ori. Dar, scumpo, n-ai vrea să ne dai şi nouă câte un păhăruţ de coniac?

- Cum să nu. Aşezaţi-vă cum puteţi, pe unde puteţi.

Lunganul se cocoţă în patul de deasupra. Ducu se aşeză pe patul blondei...

- Sper că are să vă placă, domnule, coniacul nostru.

Ducu urmări cu multă atenţie operaţia de umplere a celor trei păhăruţe din material plastic.

- Acesta e al dumneavoastră, domnule, i se adresă blonda întinzându-i paharul.

Ducu primi paharul, dar, amabil, i-l întinse lunganului. Faptul că blonda turnase în toate cele trei păhăruţe din aceeaşi sticlă, era o dovadă certă că invitaţia nu ascundea intenţii necurate. În sticlă era coniac probabil curat. Dar în păhăruţ, înainte de a-l umple, avusese posibilitatea şi timpul să pună eventual ceva care să-l adoarmă. Ştia că exista un narcotic sub formă de cristale foarte fine, aproape invizibile, care, dizolvate într-un lichid alcoolizat, provoca un somn profund, de câteva ore. Desigur, interesul lui era nu să împiedice, ci să faciliteze intenţiile lunganului şi ale complicei lui. Totuşi, nu voia să devină "victimă sigură", chiar de la începutul călătoriei sale. Acesta fusese motivul că pasase lunganului paharul pe care i-l oferise Malla.

Ohlson - lunganul - acceptă păhăruţul fără nici un fel de obiecţie, ceea ce însemna că temerea sa nu fusese întemeiată. Mai mult, se grăbi să ridice paharul pentru a-l închina:

- În sănătatea dumneavoastră, domnule.

- În sănătatea doamnei, a dumneavoastră.

- Pentru prietenie, domnule! ură Malla, privindu-l pe sub gene, dând cuvintelor un înţeles nu prea greu de priceput.

Coniacul era excelent şi Ducu îl degustă cu o plăcere deplină. Tocmai de aceea nu avu nimic de obiectat atunci când, pentru a doua oară, blonda îi turnă în pahar.

- Sper că vă place coniacul nostru? îl întrebă ea.

- Nu găsesc, doamnă, cuvinte ca să-l laud atâta cât merită.

- Auzi, Johan?.. Şi tu care nu voiai să-l cumperi.

- Nu voiam, dar cunoşti motivul, scumpa mea.

- Ştiţi, Johan e un băiat adorabil. Dar câteodată e exasperant de ridicol. Închipuiţi-vă, puţin a lipsit să-l refuze pe cel care i l-a oferit, fiindcă se temea că ar putea fi de furat.

- Dar, iubito, sigur că individul acela a furat sticlele dintr-o pivniţă particulară. Aş vrea să-mi spui tu dacă la Londra sau la Paris pot găsi de cumpărat un astfel de coniac.

- Mie mi se pare şi mai bun tocmai fiindcă este de furat.

- Dar bine, dragostea mea, ştii foarte bine că am oroare să fac - cu bună ştiinţă - ceva ce ştiu că este interzis. Pe când tu, nu eşti atrasă şi nu te pasionează decât ilicitul. Chiar aşa, domnule. Malla nu poate suferi ciupercile. Dar dacă i-aţi oferi nişte ciuperci şterpelite, chiar dacă ar fi preparate greceşte - mai ales gătite aşa nu le poate suferi - vă garantez că le-ar mânca pe toate cu aceeaşi plăcere cu care devorează stridiile. Aşa-i, scumpo?

- Sigur că da, iubitule. E plictisitor să faci numai ceea ce îţi este îngăduit prin lege. Ştiţi, eu am făcut în viaţa mea o mulţime de lucruri interzise, nu din convingere, ci pur şi simplu pentru plăcerea de a face tocmai ceea ce nu-mi este îngăduit. Am făcut, de pildă, contrabandă şi trebuie să vă spun că m-a amuzat teribil să-i păcălesc pe vameşi. Nu vreau să vă înşir toate încălcările de lege pe care le-am comis. Mi-e teamă că v-aş deveni nesuferită. Fiindcă, totuşi, îmi place să fiu sinceră, nu vă pot ascunde faptul că în vreo două rânduri am şi furat. Am avut pe deasupra satisfacţia de a constata că sistemul meu a fost foarte ingenios. Atât de ingenios, încât am şterpelit nişte lucruri chiar de sub nasul acelora puşi să le păzească. Sper că nu v-aţi scandalizat. Dar ce să fac? Asta sunt eu. Un singur lucru mi-a mai rămas să încerc. Să comit o crimă.

- Iubito, dar e odios ceea ce spui!.. Vrei ca în toate existenţele tale viitoare să fii chinuită de coşmarul faptei tale? Vrei să păţeşti ca mine? Să suferi ca mine?

- Dragul meu, dar nu e de loc sigur că natura va greşi şi cu mine, aşa cum a făcut cu tine, înzestrându-mă cu însuşirea de a păstra reminiscenţe din existenţele anterioare. Trebuie că e tare interesant, palpitant chiar, să comiţi o crimă, fie ea chiar perfectă, şi să-ţi fie frică să nu te descopere poliţia. În orice caz, scumpule, dacă mă hotărăsc, să ştii că nu va trebui să-mi caut prea departe victima. Dacă mă voi decide să comit o crimă, pe tine te voi ucide.

- Şi de ce, iubito, tocmai pe mine?

- Pentru că, prostule, te iubesc. Acesta ar fi primul motiv, şi cel mai important. Al doilea, aproape tot atât de important, fiindcă, nefiind scutită de bănuieli, m-ar ispiti mult să degust senzaţiile pricinuite de teama că s-ar putea descoperi adevărul.

- Scumpo, atunci când vorbeşti aşa eşti dezgustătoare: Norocul tău că nu te iau în serios.