Theodor Constantin - Căpitanul de cursă lungă

Şi în gând:

"Nebun nu te consider, secătură, dar nu înţeleg ce naiba urmăreşti îndrugându-mi asemenea braşoave".

Complicea vlăjganului îi veni din nou poftă să fumeze. Numai că de data asta Ducu nu se mai repezi să-i ofere foc. O lăsă să folosească propria-i "brichetă". Mai mult, ca să-i uşureze munca, întoarse capul către ea şi surâse.

"Dacă vrei, îţi stau la dispoziţie şi pentru o poză din profil", îi vorbi el în gând.

- Bineînţeles că explicaţiile sunt absolut necesare, continuă individul care, între timp, se recomandase: Johan Ohlson, nume neaoş suedez. Spuneţi-mi, dumneavoastră nu vi s-a întâmplat niciodată să vizitaţi, pentru prima dată, un oraş şi să vi se pară anumite lucruri familiare? De pildă, o stradă, o anumită casă, un monument?

- Mărturisesc, domnule, că nu.

- Nici nu e de mirare. Aşa se întâmplă cu marea majoritate a oamenilor. Credeam însă, adică speram, că dumneavoastră sunteţi o excepţie. Sau poate că sunteţi chiar, dar fără să vă daţi seama. De pildă, e posibil că s-a întâmplat să vi se pară cunoscute unele lucruri, dar nu aţi fost conştient de aceasta, tocmai fiindcă ştiaţi precis că vă găsiţi pentru prima dată în acele meleaguri. De altfel, la început, aşa s-a întâmplat şi cu mine. Trebuie să vă povestesc cum am descoperit că posed o asemenea rară însuşire. De mulţi ani, aş zice încă din anii adolescenţei, foarte adesea mi se întâmplă să visez un vis, de fapt, un adevărat coşmar. Anume, că într-o anumită împrejurare, împreună cu alţi câţiva, am omorât un om, pe care l-am îngropat apoi pe ascuns într-un anumit loc. Locul, în vis, îmi este foarte familiar: Într-un parc public, mai precis într-un scuar, în spatele unei statui care reprezintă un bărbat în togă romană. Coşmarul constă în aceea că, în vis, mi-e o frică grozavă ca nu cumva să se descopere locul unde îngropasem cadavrul, fiindcă descoperirea lui ar duce implicit la arestarea făptaşilor.

Până aici nimic neobişnuit. Probabil că şi dumneavoastră vi s-a întâmplat să aveţi coşmare, şi nu unul singur. Factorul neobişnuit, de necrezut aproape, e însă altul, şi aveţi să-l aflaţi imediat. Acum şapte ani am făcut o călătorie în Italia. Pe atunci încă mai puteam călători numai pentru plăcerea de a cunoaşte lumea, care e frumoasă tocmai prin continua alternanţă a frumosului cu hidosul. Vizitând Italia, am ajuns şi la Brindisi. Într-o zi, plimbându-mă prin oraş, la un moment dat mi-am dat seama că strada pe care mergeam îmi este cunoscută. Am început să mă întreb cu ce stradă din alt oraş pe care îl vizitasem cândva semăna. Mergând mai departe pe acea stradă, am văzut o casă cu etaj, din piatră, veche, tare veche. Şi mai ales această casă mi se părea cunoscută. M-am oprit ca s-o privesc mai bine. Da, îmi era cunoscută. Cu cât o priveam mai mult, cu atât mi se părea mai familiară. Inima a început să-mi bată mai repede. Mă simţeam tare, tare mişcat, nici eu nu-mi dădeam seama de ce. Un băieţaş ieşi din casă şi veni să mă întrebe pe cine caut. M-am ruşinat şi am plecat mai departe.

Lunganul se întrerupse, fiindcă blonda lui complice începu să-i vorbească. Conversaţia dintre ei dură cam un minut, pe urmă ea intră în cabină. Prin uşa pe care o lăsase întredeschisă, Ducu o auzi fredonând.

- Probabil că soţia dumneavoastră o fi supărată pe mine.

De altfel, Ducu era intrigat că lunganul nu i-o prezentase.

- De ce?

- Fiindcă, din cauza mea, aţi lăsat-o singură. Probabil se plictiseşte.

- Cine, Malla? Ea nu se plictiseşte niciodată. De altfel, nu cunoaşte limba germană şi în nici un caz nu ar fi putut lua parte la conversaţia noastră. (Voit sau nu, lunganul ignora că aşa-zisa conversaţie se rezuma doar în a vorbi el tot timpul). În privinţa asta, vă rog să nu vă faceţi griji. Dar spuneam... ce?

- Spuneaţi că un copil a ieşit din casă să vă întrebe pe cine căutaţi şi că dumneavoastră, ruşinat, aţi plecat mai departe.

- Exact!.. Am plecat mai departe. Dar n-am ajuns decât până la colţul străzii. Acolo, am descoperit scuarul. Scuarul din vis, cu statuia care reprezenta nu ştiu care împărat roman, scuarul cu platanii lui bătrâni, cu liniştea lui, cu soarele nemilos al sudului. Da, era scuarul din vis, scuarul pe care îl visam adesea încă din anii adolescenţei. Dar oare era într-adevăr scuarul din vis sau numai o asemănare bazată pe una din acele extraordinare coincidenţe care se întâmplă nu de puţine ori în viaţa unui om? Înţelegeţi, era o întrebare la care trebuia să capăt neapărat un răspuns.

- Şi l-aţi căpătat? întrebă Ducu, deşi nu credea o boabă din cele ce-i îndruga lunganul.

- Desigur că da. Raţionamentul meu a fost următorul: Dacă scuarul este cel din vis, atunci trebuie că există îngropat în spatele statuii cadavrul omului pe care visul îmi spune că mai de mult, cândva, eu l-am ucis, împreună cu complicii mei. Fiindcă nu se poate să fie adevărat numai o parte din vis. Deci, răspunsul la întrebarea pe care mi-o puneam nu-l puteam căpăta decât numai dacă săpam în spatele statuii.

Ştiţi, probabil, că dacă eşti dispus să cheltuieşti ceva bani, poţi obţine orice. Aşa s-a întâmplat şi acum şapte ani la Brindisi. Oferindu-mă să suport cheltuielile de refacere, am obţinut aprobarea să sap în spatele statuii, unde, prevedeam eu, existau unele antichităţi, asupra cărora mă obligam să nu ridic nici un fel de pretenţie. Am primit autorizaţia să efectuez săpături pe o suprafaţă de paisprezece metri pătraţi. Dar, după ce am găsit lucrătorii, i-am pus să sape mai întâi o groapă, care nu avea diametrul mai mare de un metru. Am indicat locul cu atâta precizie - îl visasem doar de atâtea ori - încât, la o adâncime nu mai mare de un metru şi jumătate săpătorii au găsit cadavrul. Acuma nu mai aveam nici un dubiu. Scuarul era acela din vis, iar scheletul descoperit în groapă era al omului pe care, cândva, îl omorâsem. Şi întrucât acum şapte ani nu aveam decât douăzeci şi cinci de ani, iar în Italia nu mai fusesem niciodată până atunci, nu-mi rămânea decât să trag concluzia că săvârşisem crima într-o altă viaţă.

- Şi bineînţeles aţi fost curios să stabiliţi când aţi mai trecut prin această "vale a plângerii", cum o numeşte biserica, anticipă Ducu, care nu înceta să se întrebe care era explicaţia acelei risipe de fantezie.

- Exact! M-am adresat unui expert, cerându-i să precizeze "vârsta" scheletului. Părerea acestuia a fost că avea o vechime de cel puţin două sute de ani şi că acela căruia îi aparţinuse avusese parte de o moarte năprasnică: fusese omorât cu un topor care îi despicase ţeasta. Da, domnul meu. În faţa dumneavoastră se află un om care a mai trăit o viaţă acum două sute de ani, şi în care viaţă a ucis un om despicându-i ţeasta cu toporul.

Ultima frază o pronunţă cu mâhnire, după care, oftând, începu să caute prin buzunare pachetul de ţigări.

Ducu îl oferi pe al său.

- Poate vreţi o ţigară românească.

- Mulţumesc.

Luă din pachetul "Snagov" o ţigară, o aprinse la bricheta lui Ducu şi începu să fumeze privind gânditor pe fereastră, ca şi când uitase că doar întrerupsese povestirea.

- ...Şi în viaţa aceasta pe care o trăiţi acuma, nu aţi simţit vreodată nevoia să... să mai comiteţi vreo crimă? Sper că nu-mi veţi lua în nume de rău că vă pun o asemenea întrebare, începu Ducu să lege firul discuţiei, ca şi când subiectul în sine l-ar fi interesat.

- Nu! Dimpotrivă, ca un fel de compensaţie, de când am descoperit că într-o altă viaţă am fost un ucigaş, preocuparea de a nu comite ceva ilegal a devenit o adevărată obsesie. Apoi cu alt ton, înviorat dintr-o dată: Ei, dar nu v-am spus ce extraordinare consecinţe a avut asupra mea descoperirea făcută. O primă consecinţă a fost aceea că m-am convins că sunt înzestrat de către natură - sau poate datorită unei regretabile erori a acesteia - cu facultatea specială de a păstra aduceri aminte din existenţele anterioare. Vă rog să notaţi, am spus "existenţe" şi nu "existenţă", şi nu întâmplător. Convingerea că am trăit mai multe existenţe a însemnat cea de-a doua consecinţă. Veridicitatea - dovedită - a visului, m-a făcut să devin mult mai atent la ceea ce în general, mai înainte, nu dădusem o atenţie deosebită. De pildă, să răsfoiesc un album şi deodată să mi se pară că recunosc o stradă, un monument. Sau să-mi treacă prin minte nu ştiu ce întâmplări la care sigur nu fusesem de faţă. Să-mi apară chipul unor oameni pe care nu-mi aminteam să-i fi văzut cândva. Sau, în fine, să simt nevoia de a vizita un anumit oraş, un anumit colţ de ţară sau o anumită tavernă dintr-un anumit port, fără să am habar unde, pe care meridian al pământului le-aş putea găsi. Ele însă erau pentru mine realităţi posibile. Şi deveneau cu adevărat realităţi, pe măsură ce, cercetând, descopeream că ele există.