Theodor Constantin - Căpitanul de cursă lungă

Colocatara Ecaterina Prodan tăcu. Spusese tot ceea ce avea de spus. În schimb, Bogdan mai avea de pus întrebări.

- Ce oră era când aţi venit încoace? Vă mai amintiţi?

- Desigur. Chiar foarte precis. Ştiţi, eu sunt o femeie puţintel distrată. Din cauza aceasta, nu prea am spor la treabă. Cunoscându-mi meteahna, atunci când am ceva de făcut, pun ceasul în faţa mea, pe masă, ca să ştiu permanent cum stau cu timpul. Îmi amintesc, puţin înainte de a constata că n-am zahăr suficient, poate cu vreo cinci minute, m-am uitat la ceas. Arăta orele şapte şi jumătate. Mi-am zis că trebuie să mă grăbesc, fiindcă la orele opt urma să se întoarcă soţul meu. Ştiţi, noi cinăm totdeauna la aceeaşi oră.

Bogdan îşi consultă ceasul brăţară. Erau orele opt şi jumătate seara.

- Tovarăşe Raţiu - îl întrebă pe medic - după părerea dumitale la ce oră credeţi că a survenit decesul?

- Exact sau, aproape exact, am să ştiu după autopsie. Până atunci, dacă am în vedere unele particularităţi, cred că nu mai devreme de o oră şi jumătate, poate chiar două.

Bogdan se adresă din nou Ecaterinei Prodan:

- În altă ordine de idei, aţi putea să-mi spuneţi dacă aici, în bloc, Cornelia Melinte avea vreo prietenă sau vreo cunoscută? Cu dumneavoastră, de pildă, în ce relaţii se afla?

- În relaţii de colocatare, tovarăşe. Dacă ne întâlneam pe scară, ne salutam. Atâta tot. După ştiinţa mea, relaţiile Corneliei Melinte cu celelalte femei din bloc au fost identice. Răposata era o fiinţă foarte simpatică, foarte la locul ei, dar tare retrasă. Dar s-ar putea ca eu să mă înşel: Ar fi bine să staţi de vorbă şi cu ele. Poate că vreuna a fost totuşi prietenă cu răposata Cornelia.

- Dumneavoastră, ca vecină, aveţi vreo părere în legătură cu sinuciderea Corneliei Melinte?

Ecaterina Prodan, ridică din umeri.

- E o întrebare la care nu v-aş putea răspunde. Am cunoscut-o atât de puţin... Ba aş putea spune că n-am cunoscut-o de loc. Dar dacă singurătatea este un motiv să ţi se facă lehamite de viaţă, atunci sigur că răposata a avut un motiv serios să termine cu viaţa.

- Trăia chiar atât de singură? N-o vizita nimeni, vreo prietenă, vreun prieten?

- După ştiinţa mea, nu! Trebuie că şi-a iubit mult bărbatul, de vreme ce nu s-a mai remăritat.

- Mulţumesc, tovarăşă.

- De mine mai aveţi nevoie? întrebă ea pe ofiţerul de miliţie care întocmise procesul-verbal.

- Deocamdată, nu!

După plecarea Ecaterinei Prodan, Bogdan îl întrebă:

- Până acuma aţi găsit ceva?

- Nimic! răspunse Picioruş în locul acestuia.

Ofiţerul de miliţie îi întinse o foaie de caiet cu pătrăţele, pe care Bogdan citi:

Nimeni nu este vinovat de moartea mea. Îmi pun capăt zilelor din proprie iniţiativă şi fără aavea vreun alt motiv decât acela că m-am plictisit şi că am obosit să trăiesc.

Cornelia Melinte

"Că s-a sinucis "din proprie iniţiativă" - îşi vorbi Bogdan - asta poate să fie adevărat. Dar e greu de crezut că a făcut-o numai fiindcă s-a plictisit şi fiindcă a obosit să trăiască".

- Ce părere aveţi, tovarăşe căpitan? întrebă ofiţerul de miliţie.

- E puţin cam prematur - nu crezi? - ca să ne putem face o părere.

CAPITOLUL XIV

Ducu privi prin fereastra vagonului, până când în mulţimea de pe peron nu-i mai putu deosebi pe cei doi: pe Bogdan şi pe Mica. Până când Mica dispăru vederii sale, o văzu fluturând degetele mâinii, în semn de rămas bun. Părea atât de sincer emoţionată, atât de tristă din cauza despărţirii, încât Ducu, care, la rândul său, luase o mină de circumstanţă; nu se putu abţine să n-o invectiveze de departe, ca şi când l-ar fi putut auzi: "Dacă n-aş şti ceea ce ştiu despre tine, cu talentul ăsta al tău de a juca teatru, ce mai m-ai duce de nas!.. Ca pe un prost şi ca pe un papă-lapte m-ai duce de nas!.."

Şi în timp ce-i adresa asemenea amabile cuvinte, flutura la rândul său, degetele, în semn de rămas bun, şi îi surâdea trist; aproape îndurerat. Pe urmă, când nu-i mai văzu, cu un oftat de uşurare, îşi aprinse o ţigară. Pe culoarul vagonului de dormit, aproape la fiecare fereastră erau călători care nu voiau să piardă prilejul de a asista la spectacolul atât de obişnuit - şi cu toate acestea de fiecare dată parcă inedit - al plecării unui tren din gară. Un spectacol pitoresc-inedit, specific plecării trenurilor din Gara de Nord.

Cei mai mulţi erau cetăţeni români care plecau peste graniţă, cu diferite treburi. Ducu nu era la prima sa călătorie peste graniţă. Mai fusese în Cehoslovacia, în Polonia, în Republica Democrată Germană. Dar nu mai departe. La fel ca toţi aceia care au prilejul să voiajeze, era şi el convins că nu există o satisfacţie mai mare decât aceea de a călători. Să vizitezi ţări şi oraşe, să cunoşti alte popoare, cu obiceiurile lor, cu tradiţiile şi moravurile lor, cu monumentele şi lăcaşurile lor de cultură, este ceva atât de plăcut, atât de minunat.

Călătorise puţin. Dar de fiecare dată când se găsise într-o altă ţară, constatase cu deosebită plăcere că îl bucura mai ales atunci când descoperea nu ceea ce deosebea, ci, mai ales, ceea ce era comun atât poporului din care făcea el parte, cât şi aceluia din ţara pe care o vizita. Cu alte cuvinte, descoperea, în specificitate, omenescul. Îi plăcea să se plimbe pe străzi, să intre în magazine, în localurile publice, să frecventeze stadioanele, să observe oamenii, comportamentul lor în diverse împrejurări, să stea de vorbă cu ei, fie în limba pe care o cunoştea - germana - sau când limba germană nu-i folosea, interlocutorii săi necunoscând-o, izbutea să se înţeleagă de minune prin gesturi, mimică şi desen. Reuşea în felul acesta să-şi facă o părere exactă despre ţara şi poporul respectiv, aproape tot atât de exactă ca în cazul când s-ar fi documentat consultând cărţi şi publicaţii.

Acum, în timp ce expresul gonea prin noaptea care biruise, străpungând întunericul compact, asemenea unui uriaş şi ciudat sfredel, bucuria că începuse o nouă călătorie era întunecată de neprevăzutul ce-l aştepta. Unde, nici el nu ştia. Poate la capătul călătoriei, poate chiar în primul oraş în care se va opri, din cele patru comunicate Micăi înainte de plecare.

Pe culoar, lumea începuse să se rărească. Unii se retrăseseră în cuşete, dar cei mai mulţi se duseseră la vagonul-restaurant. Însoţitorul vagonului lor explica unui turist, în germană, ora când trenul avea să ajungă la graniţă. Explica dând amănunte inutile şi Ducu înţelese că o făcea numai pentru plăcerea de a vorbi în limba lui maternă. Era o namilă de om, cu părul roşu, tuns scurt ca o perie, cu nişte ochi bovini şi spălăciţi. Avea o faţă rotundă, bucălată şi roşie, de parcă abia în clipa aceea ar fi ieşit de la o baie cu aburi. Asta, dacă făceai abstracţie de păr. Altfel, roşul aprins al părului şi culoarea de rac fiert a feţei te făceau să te gândeşti că omul acela, datorită cine ştie cărei împrejurări, îşi vârâse capul într-o căldare cu vopsea roşie.

Lui Ducu îi făcea mare plăcere să studieze fizionomia oamenilor, comportamentul lor în diferite împrejurări. Evident, nu toţi oamenii erau interesanţi din acest punct de vedere. Adesea însă i se întâmpla să cunoască oameni pe care, observându-i, să-l fascineze pur şi simplu. Nu era cazul cu însoţitorul de vagon. Era totuşi un "tip" interesant. Ascultând ce spune, Ducu avea impresia că fiecare cuvânt pe care acesta îl rostea, ieşea din gură uns. Uns, ca să alunece, ca să se rostogolească, la fel ca o bilă, şi să nu se oprească niciodată, şi nicăieri. Parcă undeva în el exista un depozit de cuvinte, un depozit inepuizabil şi că era suficient să deschidă gura ca ele să înceapă a curge şi a se rostogoli, minute şi ore în şir, fără ca aceasta să reprezinte vreun efort din partea lui. Însoţitorul vorbea, şi de fiecare dată când vreunul din călătorii din vagonul dat în grija sa trecea pe lângă el, în drum spre restaurant, îi zâmbea cu un zâmbet, la fel ca şi cuvintele, uns. Şi după fiecare zâmbet de acest fel, scotea batista din buzunar şi cu un gest scurt se ştergea în colţul stâng al gurii, exact acolo unde, o clipă mai înainte, se tivise zâmbetul, parcă spre a şterge locul devenit unsuros din cauza zâmbetului "uns". De câte ori ducea batista la gură, Ducu observa că şi mâna îi era roşie datorită părului des şi roşu care o acoperea până acolo unde începeau degetele. Şi fiindcă însoţitorul cu zâmbetul uns, cu vorba unsuroasă şi cu mâinile păroase şi roşii îi producea aproape o repulsie fizică, intră în cuşetă, încuindu-se pe dinăuntru. Se trânti pe pat cu mâinile sub cap şi, sforţându-se să alunge toate gândurile, se dărui plăcerii de a asculta ritmul monoton al roţilor. Locomotiva, ca un căpcăun, înghiţea depărtările şi el se afla în tren. Călătorea!.. Şi undeva, departe, erau ţări şi oraşe despre care citise numai, pe care şi le închipuise numai şi pe care avea să le vadă.