Theodor Constantin - Căpitanul de cursă lungă

Pe urmă, Bogdan avea dreptate şi în alte privinţe. De pildă, atunci când spunea că, din proprie iniţiativă sau la sugestia stăpânilor săi, rezidentul va căuta să ţină direct legătura cu un agent care are acces la arhiva unei instituţii de stat de importanţa aceleia unde eu "lucrez". De asemenea, cred că a gândit bine atunci când a afirmat că prin rezident am putea ajunge să dăm de urma lui Champignon şi a lui Bernhard.

...Şi cu acestea cred că nu am epuizat toate argumentele care pledează pentru trimiterea mea, tovarăşe colonel.

Colonelul Joldiş privi, câtva timp, gânditor pe fereastră.

- Cred că va trebui să încercăm, vorbi el după câteva minute. Dar, bineînţeles, nu eu hotărăsc singur. Am să raportez tovarăşului general şi voi căuta să-l conving.

- Ce mai cacialma avem să le tragem! se bucură Bogdan, de data asta nu trosnindu-şi degetele, ci frecându-şi mâinile. Tare mai sunt curios să ştiu cum vor încerca să-l racoleze în străinătate pe Radu.

- Am să văd eu atunci. Eu, unul, nu mor de curiozitate să aflu.

Mica, în dreapta lui, privea prin parbriz, dar sigur că nu vedea nimic. Se gândea la ceva şi părea frământată de gânduri. Alături, Bogdan conducea atent, fiindcă se lăsase o ceaţă care îl obliga să meargă cu viteză redusă.

- Te las acasă? o întrebă el, fără s-o privească.

Mica nu răspunse decât după vreo câteva minute, dar tot printr-o întrebare.

- Ce-ai spus?

- Am întrebat unde să te las. Acasă?

- Acasă! Mai ţii minte unde stau?

- Desigur!

- N-ai uitat?

- Nu! Apoi, după câteva clipe: Afurisită ceaţă!

- Mda! Nu e de loc plăcut. Dar dumneata nu ai de ce să te temi.

Mica, parcă acuma trezită din somn, avea chef de vorbă.

- Să mă tem? De ce să mă tem?

- De ceaţă. Când e ceaţă, se pot întâmpla accidente. Nu însă şi dumitale. Eşti un om prudent, deosebit de prudent.

- Serios? Şi de unde ştii?

- Şi calm! continuă ea, ca şi când n-ar fi auzit întrebarea.

- Eşti foarte convinsă că sunt şi prudent, şi calm?

- Desigur! Spune-mi, dumitale ţi s-a întâmplat vreodată să-ţi pierzi capul? Eu nu cred. Aşa-i că nu?

- Dacă eşti atât de sigură, de ce mă întrebi? Chiar dacă aş afirma contrariul, tot nu m-ai crede. Totuşi, dacă te-ai referit cumva la relaţiile cu femeile, află că mi-am pierdut capul, şi nu o dată.

- Asta mă interesează mai puţin. Nu există bărbat care măcar o singură dată în viaţă să nu-şi piardă capul din cauza unei femei.

- E un destin al nostru, al bărbaţilor?

- Cam aşa ceva.

- Va să zică, trebuie să înţeleg că aşa, în general, nu-mi pierd capul.

- Da, în general nu-ţi pierzi capul. Mă uit cum conduci, cum ţii volanul în mână... Ai mult sânge rece... Ai prezenţă de spirit. Îmi închipui că aceste calităţi sunt rezultatul unor încercări dificile prin care ai trecut în viaţa dumitale de până acum.

- Da' de unde! Până la vârsta asta, am avut o viaţă neinteresantă, banală, nespectaculoasă. Dacă am calităţile pe care le-ai amintit, nu le-am dobândit datorită unor întâmplări dramatice prin care aş fi trecut, ci m-am născut pur şi simplu cu ele.

- Serios? Interesant! Până mai adineaori eram convinsă că ai trecut prin multe în viaţă.

- N-am fost măcar o singură dată grav bolnav, n-am suferit un accident şi... nici măcar nu am avut şansa să trăiesc o dramă adevărată cu o femeie!

- Să ştii că eşti un tip reconfortant.

"Oare ce urmăreşte? se întrebă Bogdan. Nu cumva mă suspectează? În cazul acesta, şi pe Ducu". Deşi vag neliniştit, întrebă vădit ironic:

- Ca un tonic?

- Aproape!

- Zău că nu-mi dau seama din ce punct de vedere sunt... reconfortant?

- Eşti un exemplu vrednic de urmat.

- Te referi - la ce te referi? La calmul meu? La faptul că nu-mi pierd niciodată capul, aşa cum ai afirmat?

Mica vorbise fără să se uite la el. Şi acum continua să privească drept înainte, de parcă ar fi avut facultatea excepţională să vadă prin întuneric şi prin ceaţă. Răspunsul ei veni de data asta cu oarecare întârziere.

- Da, la prudenţa ta... La calmul tău... La stăpânirea de sine. Sunt însuşiri pe care nu le poate avea orice om.

- ...Şi? Ce are omul nevoie de ele?

- Dar dumneata ai nevoie?

- Crede-mă, dacă nu le-aş avea, în meseria mea de fiecare zi nu le-aş simţi lipsa.

- În definitiv, cu ce te ocupi?

- Sunt planificator la o întreprindere, minţi el.

- Nu le simţi nevoia, fiindcă ele nu-ţi lipsesc. Dar ele îţi sunt de mare folos în viaţă, deşi nu eşti conştient de acest lucru. Dacă nu le-ai avea şi dacă ai întâlni pe cineva cu însuşirile pe care le ai, ţi-ai da seama că ele îţi lipsesc şi, fără să vrei, l-ai invidia pe acela care le are.

"Frumoasă eschivă! îşi vorbi el. Dar, în definitiv, ce urmăreşte? Nu cumva încearcă, în lipsa lui Ducu, să mă prindă şi pe mine în plasă?"

- Dacă te-am înţeles bine, după părerea dumitale, oamenii care lucrează undeva au nevoie de calităţile enumerate mai adineauri. Or, după cât ştiu eu de la Dan, deocamdată nu lucrezi nicăieri.

- Cu toate acestea, asta-i părerea mea. Că oamenii au mare nevoie de ele.

- Şi eu îţi afirm că nu-mi dă de loc prin minte la ce ţi-ar folosi ele dumitale, de pildă. Doar dacă...

Şi se opri intenţionat.

- Doar dacă, ce? întrebă ea prompt, privindu-l pentru prima dată de când începuseră discuţia.

- Doar dacă le simţi lipsa în raporturile dintre dumneata şi Dan. Bunăoară, poate regreţi că-ţi lipseşte facultatea de a nu-ţi pierde capul?

Mica schiţă un zâmbet care putea să însemne dispreţ, dar tot aşa de bine compătimire.

- În privinţa asta acuma e prea târziu.

- Vrei să spui că ţi-ai şi pierdut capul.

- Trebuie s-o recunosc, n-am încotro. Şi, să ştii, regret.

- N-ar trebui. Doar e o bomboană de băiat. Nu-i el comunicativ, e cam prea interiorizat, dar e un om de caracter, un suflet de aur. În orice caz, n-ai de ce să regreţi, fiindcă, să ştii, dumneata ai asupra lui o mare influenţă.

- Şi el asupra mea. Ţi-am spus că mi-am pierdut capul.

- Îl iubeşti, deci.

- Mult. Partea proastă este că el nu mă iubeşte.

- Cred că te înşeli...

- În privinţa asta o femeie nu se înşeală. El mă place. Poate că nu chiar aşa de mult, fiindcă până acuma nici nu mi-a cerut să mă culc cu el - îi place să mă vadă, să danseze cu mine, să-i fiu parteneră de distracţii. Am impresia că mă consideră un fel de camaradă, de prietenă. Şi eu, proasta, îl iubesc.

"Prost mă mai consideri dacă îţi închipui că am să te cred", o apostrofă el în gând. Continuă tot ea:

- Mai curios este că, la început, nu mi-a plăcut. De fapt, nu că nu mi-a plăcut. Nici nu se poate să nu placă unei femei. E un bărbat frumos, distins. Părul cărunt îl face şi mai interesant. Iar ochii, ei bine, ochii, tristeţea lor, te tulbură şi te atrag în acelaşi timp. Totuşi, nu e genul meu.

- Bine că nu-i aici să te audă. Şi mă rog, care-i genul dumitale?

- Genul meu? De pildă, îmi place un bărbat cu firea dumitale.

- Prudent... Calm... Stăpân pe sine... Care nu-şi pierde capul, parodie el cuvintele ei.

- Da, da, nu râde de mine. Un bărbat stăpân pe sine, care nu-şi pierde capul în nici o împrejurare. Dar în acelaşi timp, un bărbat vesel, comunicativ, optimist, pe scurt, un bărbat reconfortant. Ştii de ce îţi spun toate acestea? Fiindcă acuma nu mai e nici o primejdie. Deşi nu e genul meu, totuşi sunt îndrăgostită de Dan. Serios îndrăgostită. Adică îl iubesc. Asta nu mă împiedică însă să constat că voi, bărbaţii, sunteţi tare proşti. Îţi aminteşti cum ne-am cunoscut?