Theodor Constantin - Căpitanul de cursă lungă

- Desigur.

- Adică, v-am cunoscut pe amândoi odată. Dacă voi, bărbaţii, nu aţi fi proşti şi v-aţi da seama când vă place o femeie, ar fi trebuit să înţelegi că pe tine te preferam. Nu ţi-ai dat seama, sau nu m-ai plăcut, fiindcă te-ai grăbit să mi-l "cedezi" imediat. Îţi aduci aminte?

- Îţi spun sincer, o clipă nu mi-a trecut prin minte că te interesam cât de cât. De când suntem noi doi prieteni, totdeauna, dar absolut totdeauna, femeile care mie mi-au plăcut l-au preferat pe el.

- Serios? Şi din cauza asta nu-i porţi pică?

- Nu prea! N-ai spus că sunt o fire optimistă? Sunt, într-adevăr. De fiecare dată când se întâmplă aşa, mă consolez. Se iveşte totdeauna o altă fată care să nu-mi displacă şi care să-mi ajute s-o uit pe cealaltă.

- Dar eu ţi-am plăcut? Spune drept!

- Ar putea să existe cineva care să nu te placă? Nu cred!

- Şi după ce ai constatat că-l prefer pe Dan, ai găsit fata care să te consoleze?

Bogdan se eschivă să răspundă.

- Uite că am şi ajuns acasă la dumneata.

- Da, am ajuns. Mulţumesc mult că m-ai condus.

- Bună seara! Ştii, aş vrea să-ţi dau un fel de răspuns la ultima dumitale întrebare. Despre prietenie am nişte idei demodate, cel puţin din punctul de vedere al unuia de vârsta mea sau chiar mai tânăr. De vreme ce eşti prietena prietenului meu, chiar dacă aş dori altceva, nu pot să te consider decât prietena lui.

- Cu toate acestea, poate, din când în când, îţi vei face timp să plimbi cu maşina pe "prietena prietenului tău".

- Cu mare plăcere!

- Atunci, noapte bună, şi încă o dată mersi că m-ai condus.

- Noapte bună!

Când ajunse acasă, începu să se dezbrace chiar din vestibul. Era obosit şi voia să se lungească în pat, nu ca să doarmă, ci să citească. În ultima săptămână, dormise pe apucate, târziu de tot, şi, nu-şi putuse îngădui plăcerea de a citi culcat la lumina veiozei o carte care îi plăcea. Se dezbrăcă şi se vârî în pat. Abia apucă să deschidă cartea, şi telefonul începu să sune.

Era colonelul Joldiş.

- Te-ai întors? Ei, cum a fost "despărţirea"? Mititica lui Radu a vărsat ceva lacrimi?

- De loc! În schimb, a fost foarte "emoţionată". Asta n-a împiedicat-o ca, pe drum, în maşină, să-mi spună că, de fapt, eu sunt genul de bărbat care îi place şi să-mi reproşeze că, la timpul potrivit, n-am băgat de seamă către cine se îndreaptă preferinţa ei.

- Probabil urmăreşte să te "dea" gata şi pe dumneata în lipsa lui Radu. Ştii de ce te-am sunat? M-a anunţat Picioruş că s-a sinucis Cornelia Melinte.

- Cornelia Melinte s-a sinucis! repetă Bogdan maşinal.

- Da, s-a sinucis, şi de aceea te-am sunat. Fă un drum până acolo. Îl găseşti pe Picioruş. Când termini, treci pe la mine. Mă găseşti aici. În noaptea asta am să lucrez până târziu. A plecat o maşină după dumneata. Bună!

- Să trăiţi!

Când coborî în stradă, maşina tocmai oprea în faţa casei.

- Ştii unde trebuie să mă duci?

- Ştiu!

- Atunci, dă-i bătaie!

Pe strada Lascaris, la numărul 14, era un bloc mic, format din parter şi doar un singur etaj. În total, opt apartamente, dintre care două garsoniere minuscule, parcă dinadins construite aşa ea să adăpostească pitici şi nu oameni de statură obişnuită. Una din aceste două garsoniere era locuinţa Corneliei Melinte.

Aşa cum se întâmplă în asemenea împrejurări, un grup de curioşi, majoritatea vecine, se strânseseră :în stradă şi comentau evenimentul, neîndurându-se să dea ascultare îndemnului miliţianului de a se împrăştia. Colocatarii aşteptând să li se pună întrebările de rigoare, stăteau cu: uşile întredeschise ca să nu scape nimic, din tot ceea ce se întâmpla pe scară sau "spionau" prin "vasisdasuri".

Bogdan urcă tot câte două treptele. Cu puţin înainte de a sosi el venise medicul legist, căruia nu-i rămăsese altceva de făcut decât să constate decesul. Cornelia Melinte îşi pusese capăt zilelor într-un mod mai puţin obişnuit. Se vârâse în baie şi îşi tăiasevenele de la mâini cu o lamă. Dacă n-ai fi ştiut ce se întâmplase şi dacă apa înroşit nu te-ar fi lămurit, ai fi putut crede că adormise în timp ce se îmbăia. Capul şi-l plecase pe umărul drept şi, poate datorită surâsului abia schiţat din colţul gurii, trăsăturile feţei păreau destinse. Parcă moartea, care venise lent, i-ar fi produs o mare satisfacţie. Surâsul acela, te făcea să crezi că se dăruise morţii cu aceeaşi totală, abandonare cu care s-ar fi dăruit bărbatului drag. Nici un fel de părere de rău nu i se citea pe figură şi nici teamă.

- Ăsteia i-a făcut mare plăcere să moară!

Remarca era a medicului. Doctorul Raţiu era un om ciudat în felul său. În îndelungata sa carieră văzuse atâtea cazuri, care mai de care mai neobişnuite, încât ajunsese să nu se mai mire de nimic. Când începea să examineze un cadavru, în colţul stâng al gurii apărea un fel de zâmbet, care neiniţiaţilor le putea părea ironic: în realitate, era un zâmbet de om blazat. Din cauza acestei blazări, sau poate din cauza firii sale, era un om cum nici că se putea mai tăcut. Careva spusese odată, în glumă: când doctorul Raţiu deschide gura şi rosteşte un cuvânt, apare soarele. Bogdan îl poreclise "doctorul Mucles" şi pretindea că învăţase cuvântul "mucles" de la nepotul său. Tocmai de aceea observaţia lui uimi peste măsură pe cei care îl cunoşteau şi se aflau în clipa aceea de faţă.

- Credeţi? întrebă sceptic ofiţerul de miliţie. Şi adăugă imediat, cu emfază: nici. unui om nu-i face plăcere să moară, tovarăşe doctor.

Doctorul Raţiu se uită la el ironic, pe deasupra ochelarilor, vru să spună ceva, dar până la, urmă se răzgândi. Miliţianul era tânăr, plesnea, de sănătate şi, pe deasupra, numai de o săptămână se însurase cu o fată, pe care o iubea, foarte mult.

- Tovarăşe locotenent - întrebă Bogdan - cine v-a sesizat pe dumneavoastră?

- Dumneaei.

Şi arătă pe aceea care telefonase la secţia de miliţie.

- Dumneavoastră?

- Da, eu, tovarăşe.

- Vă rog, să repetaţi ceea ce mi-aţi declarat şi mie, îi ceru ofiţerul de miliţie.

- Păi, da! Aşa s-a întâmplat cum v-am povestit. Eram la bucătărie, unde preparam ceva pentru cină. Făceam nişte clătite şi eram cu mâinile pline de făină. La un moment dat am constatat că nu am zahăr suficient. Ca să mă, duc la "Alimentara", ar fi însemnat să las totul baltă şi, pe deasupra, să întârzii şi cu cina. M-am gândit atunci să împrumut de la o vecină, până mâine. Am preferat pe Cornelia Melinte.

- De ce? se interesă Bogdan.

- Deşi n-o cunoşteam nici mai mult nici mai puţin decât pe celelalte, îmi era mai simpatică. Când am vrut să sun, am observat că uşa e întredeschisă. Am sunat, totuşi. Nu mi-a răspuns nimeni. Atunci am intrat în casă. Aici, în cameră, nu era nimeni. Am văzut însă uşa de la baie întredeschisă. "Tovarăşă Melinte!", am strigat-o. Dar fiindcă nu mi-a răspuns am împins uşa cu piciorul. Şi atunci am văzut-o... în baie... moartă.

Femeia se opri o clipă ca să-şi şteargă lacrimile. Povestind, retrăi întâmplarea şi emoţia o împiedica să vorbească.

- Continuaţi, vă rog! o îndemnă ofiţerul de miliţie.

- Pe urmă... Pe urmă m-a cuprins frica. Am ieşit afară pe palier şi am sunat la soneriile vecinilor, pe rând. La familiile Ionescu, Dumitriu, Brănescu. "Deschideţi, s-a întâmplat o nenorocire cu tovarăşa Melinte". Dar acasă nu era decât tovarăşa Brănescu. Ea mi-a reamintit că trebuie anunţată miliţia. Atunci am telefonat tovarăşului sectorist. Şi pe urmă, aţi venit dumneavoastră, cu toţii.