Theodor Constantin - Căpitanul de cursă lungă

- Să ştii, dragule, că dacă mă hotărăsc o dată să te ucid, n-am s-o fac fără ca în prealabil să te avertizez. Dar probabil că n-am să te ucid.

- Şi de ce nu, iubito? Dacă, într-o zi, nu vei mai putea rezista tentaţiei de a şti ce simţi atunci când omori un om, te rog să mă preferi. Ce Dumnezeu, doar ştii că toate dorinţele tale sunt pentru mine porunci.

- Ce banalităţi spui câteodată, scumpule! exclamă Malla strâmbându-se. Apoi către Ducu: Probabil că dumneata mă găseşti dezgustătoare, domnule. Dar aşa sunt. Îmi place să trăiesc periculos. Dacă vasele pescăreşti ale tatălui nu m-ar împiedica să am noţiunea exactă a ce înseamnă a fi sărac, cred că m-aş stabili în Statele Unite şi aş ajunge prima femeie-gangster. Şi zău că aş izbuti să întunec faima lui Al Capone sau Dillinger. Probabil nu mă credeţi. De multe ori însă mi-e tare ciudă că afacerile tatălui meu sunt deosebit de prospere. Averea lui mă împiedică să trăiesc atât de periculos pe cât mi-aş dori.

- Ştiţi ce vă propun eu la amândoi? îi întrebă lunganul. Să mergem la vagonul-restaurant şi să mâncăm ceva. Coniacul acesta mi-a făcut o foame de lup.

- Foarte bine, scumpule. Ideea este excelentă. Cred că şi dumneavoastră, domnule, o găsiţi la fel, nu-i aşa?

Ducu acceptă.

- În cazul acesta, nu ne rămâne decât să ne îmbrăcăm.

Ducu se retrase. Cum el era îmbrăcat, îi aşteptă pe culoar. Aşteptă cam douăzeci de minute. Acum, după ce se fardase, Malla era şi mai frumoasă, dar, mai ales, şi mai serafic frumoasă. Cine ar fi putut bănui că femeia cu un aer atât de naiv, de nevinovat, se pricepe să mânuiască un aparat de fotografiat camuflat într-o brichetă, să culeagă informaţii secrete şi, în caz de primejdie, să trimită cu sânge rece pe lumea cealaltă un om?

În vagonul-restaurant se aşezară la masă, în felul următor: la fereastră, faţă în faţă, blonda şi Ducu.

Lunganul, la margine.

- Domnule, noi nu vă cunoaştem preferinţele şi, în general, nu cunoaştem bucătăria dumneavoastră, fiindcă nu am fost niciodată în România. (Cel puţin până acuma, Johan nu are nici un motiv să creadă că a trăit într-o altă viaţă în ţara dumneavoastră). Aşa că alegerea rămâne să v-o faceţi singur.

Ea comandă pentru sine şi lungan ouă cu slănină, unt, marmeladă, cafea. Ducu ceru două ouă moi, şuncă şi cafea. Fură serviţi cu o promptitudine lăudabilă.

- Scumpule, cine ne-a spus nouă că România e o ţară drăguţă?

- Nu mai ţin minte. Parcă lordul Wilmot, nu?

- Da!.. Da!.. Cred că el. Dacă nu mă înşel, el v-a vizitat ţara. Cred că într-o zi îl voi convinge pe Johan să vizităm şi noi România.

"De venit, veţi putea eventual veni. Numai că nu ştiu dacă veţi mai reuşi să şi plecaţi înapoi", îi replică Ducu în gând.

Pe urmă tare:

- Dacă într-o zi vă veţi hotărî să ne vizitaţi ţara, vă asigur că nu are să vă pară rău.

- Dragule, nu găseşti că românii seamănă mult cu italienii?

- Da, scumpo, dacă toţi românii sunt ca dumnealui, răspunse lunganul distrat, pipăindu-şi, pe deasupra, buzunarele. Mi se pare că mi-am uitat ţigările în cuşetă. Dragostea mea, tu n-ai ţigări ia tine?

Blonda căută în poşetă.

- Le-am uitat şi eu, iubitule.

- În schimb, eu le am la mine. Vă rog să vă serviţi.

- Nu vă supăraţi că vă refuz. Sunt şi ale dumneavoastră excelente, dar, mai ales după ce mănânc, simt nevoia să fumez ţigara cu care m-am obişnuit.

Îşi ceru scuze şi plecă după ţigări.

"Desigur că e numai un pretext, ca să-mi scotocească prin bagaje", îşi spuse Ducu, în timp ce se prefăcea că este atent la cele ce-i vorbea Malla. Ca să-i descuie cuşeta şi să-i cotrobăiască prin bagaje, pretinsul Johan Ohlson avea nevoie de complicitatea însoţitorului de vagon, ceea ce nu era o imposibilitate.

"În orice caz, dacă va manifesta o atare curiozitate, am s-o aflu", îşi spuse.

Şi, într-adevăr, în privinţa aceasta nu-şi făcea griji. La una din încuietorile valizei legase un fir de păr, bine camuflat ca să nu se vadă. Dacă Ohlson deschidea valiza, avea să rupă neapărat firul.

- Ştiţi, sunteţi un tovarăş de călătorie foarte agreabil, domnule.

- Mulţumesc, doamnă. Îmi dau seama că o spuneţi numai din amabilitate. Dar trebuie să v-o mărturisesc, şi vă rog să mă credeţi că, în general, sunt o fire mai comunicativă. Dumneavoastră însă sunteţi atât de frumoasă, atât de altfel frumoasă decât femeile de la noi, încât, privindu-vă, admirându-vă, uit să mai şi vorbesc, o măguli.

- Ar trebui s-o spuneţi şi când va fi de faţă Johan.

- De ce? Ca să-l fac gelos?

- Vai, dar sunteţi naiv dacă vă închipuiţi că îi puteţi face gelos pe Johan.

- În locul lui...

- Ai fi gelos?

- Oricare alt bărbat în locul lui ar fi gelos.

- Prostii! Nu însă şi Johan, domnule, fiindcă el ştie că-l iubesc.

- Presupun că şi el vă iubeşte...

- Mă adoră.

- Tocmai. Un om care iubeşte totdeauna se teme ca nu cumva femeia pe care el o adoră să întâlnească un alt bărbat pe care să-l prefere. Gelosul e un om care se teme chiar şi atunci când ştie sigur că este iubit. Unii afirmă că asta înseamnă neîncredere şi consideră că este o jignire pe care o aduc femeii iubite. Dar eu sunt de altă părere. Eu cred că un gelos este un lucid. Şi un om lucid ştie că sentimentele nu numai că nu sunt veşnice, dar că ele n-au logică.

Nu erau convingerile lui. Voia doar s-o facă să creadă că o plăcea mult şi că ea putea face din el absolut tot ce voia.

- Nu cumva, justificându-i pe geloşi, vă pledaţi propria cauză, domnule?

- Doamnă, recunosc, gelozia nu mi-e străină. Şi cum v-am mai spus, dacă aş fi în locul domnului Johan, m-aş îmbolnăvi de atâta gelozie.

- De fapt, Johan nu e gelos, dar numai dintr-un anume motiv. Fiindcă este convins că, într-o anumită împrejurare nenorocită, ar putea din nou să ucidă, aşa cum a făcut într-o altă viaţă. A început să fie obsedat de această idee fixă în ziuă când a găsit cadavrul în scuarul din Brindisi. Dacă ar afla că iubesc un alt bărbat, ştiţi ce ar face? S-ar retrage discret, fără scene. Şi nu fiindcă n-ar suferi, fiindcă n-ar deveni atunci gelos. Dar s-ar retrage de teamă să nu se înfurie şi, într-un moment de rătăcire, să mă ucidă. Înţelegeţi? S-ar retrage numai din teama de a se repeta un destin de care n-a putut scăpa într-o altă viaţă. Ei, dar văd că nu vine cu ţigările.

- Până atunci, vă rog să serviţi o ţigară de la mine. Nu cred că are să vă displacă.

- Mulţumesc!

Aprinse ţigara la bricheta lui şi, după ce trase câteva fumuri, reluă discuţia.

- Dragul de el, e un mare zăpăcit! De ce credeţi că întârzie atâta? Fiindcă, în drum, sigur a intrat în vorbă cu cineva şi, discutând probabil aceleaşi lucruri ca şi cu dumneavoastră, a uitat pur şi simplu de noi.

- Dacă n-ar fi nepoliticos să vă las singură, m-aş duce să vă aduc eu ţigările.

- Sunteţi foarte amabil, dar nu e nevoie. Vedeţi, fumez. Şi apoi, nu mi-ar plăcea să rămân singură aici, după ce am venit însoţită de doi domni. De altfel, cred că trebuie să pice şi el dintr-un moment în altul.

Şi într-adevăr, nu după multă vreme, se întoarse şi el.

- Iubitule, de ce ai întârziat atâta?

- Am întârziat chiar atât de mult? întrebă lunganul cu naivitate, privindu-l pe Ducu întrebător ca şi când îi cerea lui să infirme afirmaţia metresei sale.

- Numai fiindcă simţea nevoia să fumeze i s-a părut doamnei că aţi lipsit mult, îl susţinu el.