Theodor Constantin - Căpitanul de cursă lungă

- Chiar aşa, iubito. N-am stat de vorbă decât câteva minute cu un francez care m-a oprit să mă întrebe dacă nu cumva sunt monsieur Legrandin, cu care pretindea că a fost coleg de liceu. Partea nostimă este însă alta. Că acel monsieur Legrandin cu care am fost confundat este un matematician celebru. Nu-i aşa, iubito, că-i nostim să fiu confundat cu un matematician celebru, tocmai eu care abia ştiu tabla înmulţirii?

- Într-adevăr, dragule, e mai mult decât nostim. E caraghios.

Pe urmă, mai flecăriră de una, de alta cam vreun sfert de oră şi se întoarseră la vagonul lor. Lunganul, deşi în bună dispoziţie, părea totuşi distrat. Mai sporovăiră pe culoar şi atât el cât şi "prietena" lui ţinură de mai multe ori să-şi exprime regretul că vor trebui să se despartă, deoarece ei urmau să coboare la Viena.

În ceea ce priveşte pe Ducu, acesta ardea de curiozitate să afle dacă lunganul îi cotrobăise prin bagaje. Abia aştepta să rămână singur ca să verifice. Deocamdată, nu avea posibilitatea, deoarece nu putea scăpa de compania celor doi, care îl cultivau cu o amabilitate exagerată. Ducu era aproape convins că-l ţin de vorbă dinadins ca să nu-i dea posibilitatea să intre la el, în cuşetă.

În sfârşit, la Viena, lunganul şi complicea lui coborâră. Pentru ultima dată, de jos, de pe peron, îşi exprimară regretul că se despart când abia se cunoscuseră.

- Mergeţi şi la Paris?

- Cred că da.

- Atunci poate că ne vom mai vedea. Noi, într-o săptămână, vom fi acolo.Când vă duceţi la Paris, la ce hotel obişnuiţi să trageţi?

Lui Ducu i se păru că sesizează în tonul cu care îl întrebase lunganul o vagă ironie.

- Încă n-am fost la Paris, aşa că nu ştiu la ce hotel mă voi duce.

- Noi locuim totdeauna la Ritz. Ar fi minunat dacă am locui în acelaşi hotel. În orice caz, dacă vă instalaţi în altă parte, ne-am bucura dacă aţi veni să ne vedeţi, sau dacă ne-aţi lăsa vorbă unde puteţi fi de găsit, interveni şi blonda.

Trenul se puse în mişcare. Ducu îi salută fluturând degetele până nu-i mai văzu. După aceea, intră în cuşetă.

"Ce naiba au urmărit încă nu-mi pot da seama".

Verifică mai întâi geanta. Semnul era neatins. Examină şi valiza. Dar iată că aici găsi firul de păr rupt. Descuie şi deschise capacul. Curios însă, cele câteva fire de tutun împrăştiate, ca din întâmplare, pe deasupra lucrurilor, se aflau tot acolo.

"Ce naiba! Şi-a luat seama în ultima clipă?", se întrebă cumva dezamăgit. Era clar. Lunganul deschisese valiza, dar, în ultima clipă, renunţase să mai cotrobăiască prin lucruri. De ce? Poate din cauza însoţitorului de vagon? Sau poate descoperise, prea târziu, şmecheria cu firul de păr şi atunci, prudent, renunţase? Totuşi, o asemenea purtare i se părea inexplicabilă. În mod normal, dacă lunganul îi deschisese valiza ca să caute în ea, nu trebuia să renunţe, chiar dacă descoperise ulterior că rupsese firul de păr. De vreme ce nu-l putea pune la loc, nu mai avea rost să renunţe de a mai căuta.

Dintr-o dată bănui adevărul. Căută cilindrul din material plastic în care Mica ascunsese microfilmul, dar nu-l mai găsi. Va să zică, aceasta era explicaţia că nu-i cotrobăise prin lucruri. Lunganul urmărise un singur obiectiv. Sfeterisirea microfilmului. Şi izbutise. Totuşi, nu înţelegea de ce atâta grabă? Lunganul putea să intre în posesia microfilmului, de pildă, la Berna, unde Ducu îşi propusese să rămână câteva zile. La hotel, în timp ce el avea să lipsească din cameră, lunganul, direct sau printr-un complice, putea să pună mâna pe ceea ce îl interesa. Graba aceasta nu şi-o explica în nici un fel. Pe urmă, nu-şi putea explica nici de ce nu-l interesase pe lungan conţinutul "servietei diplomatice". Înăuntru se aflau nişte acte confecţionate de experţi dinadins ca să satisfacă eventuala curiozitate a unuia ca de-alde lunganul.

"Bogdane, măi băieţaş, dacă tu ai putea să găseşti explicaţia acestei grabe, sunt gata să-mi scot pălăria".

Dar prietenul său Bogdan se afla departe, în ţară, iar el, în trenul care gonea ca un bezmetic şi care mărea, cu fiecare minut ce trecea, distanţa dintre ei.

CAPITOLUL XV

Ducu stătu la Berna o săptămână. Se stabili la "Grand-Hotel" şi timp de o săptămână nu făcu altceva decât să se plimbe şi să aştepte ca cei care îi trimiseseră pe Johan Ohlson şi pe frumoasa şi serafica Malla să acţioneze în vreun fel. Continua să fie preocupat şi să caute o explicaţie la ceea ce se întâmplase. De ce fuseseră atât de grăbiţi să intre în posesia microfilmului? Până la urmă, nu găsi decât o singură explicaţie, oarecum plauzibilă. Anume, că voiseră să intre în posesia raportului trimis de rezident mai înainte de a-l racola. Aceasta, părându-i-se singura explicaţie posibilă, Ducu tot amâna de la o zi pe alta plecarea din Berna. Dar zilele treceau şi nu se întâmpla nimic. Ca să nu-şi risipească timpul în mod inutil, vizită muzeele şi monumentele importante, frecventă regulat localurile unde în mod obişnuit puteai întâlni numai străini.

Două zile mai târziu, părăsea oraşul, cu destinaţia Paris, intrigat, neliniştit. Stătuse, o săptămână încheiată în Elveţia şi nu se întâmplase nimic din ceea ce se aşteptase că avea să se întâmple. Asta însemna că presupunerea pe care o făcuse în legătură cu şterpelirea de către pretinsul Ohlson a microfilmului fusese greşită. Altul fusese deci motivul pentru care se grăbiseră să pună mâna pe raportul rezidentului . Dar care? Nici o altă explicaţie nu i se părea plauzibilă. Dezamăgit şi oarecum neliniştit, începu să se întrebe dacă nu cumva renunţaseră să-l racoleze. Poate că argumentele din raportul rezidentului nu li se păruseră suficient de puternice. Poate nu aveau suficientă încredere în el, sau poate că, imediat după plecarea sa, rezidentul aflase cine este el în realitate. Asta putea explica întrucâtva graba cu care căutaseră să pună mâna pe raport.

Acestea erau gândurile ce îl frământau în timp ce făcea călătoria spre capitala Franţei. Ajunse la Paris fără ca pe drum să aibă vreo surpriză. Şi, începând de a doua zi, porni să cunoască "oraşul luminii". Trecu o zi, apoi încă una. Nu se întâmplă nimic. A treia zi, plecă la Monte Carlo şi mai dezamăgit. Convins aproape că renunţaseră să-l mai racoleze, începu să se gândească serios dacă nu ar fi cazul să se reîntoarcă acasă.

Dar iată că acolo, la Monte Carlo, temerile sale se dovediră nejustificate.

Nu se poate să vii la Monte Carlo şi să nu vezi Cazinoul, unde în fiecare noapte se pierd şi se câştigă averi. (De fapt, mai mult se pierd decât se câştigă). Ducu privi, dar nu riscă nici un franc. Nu-i plăcea să ceară nimănui nimic, nici măcar hazardului.

Când plecă de acolo, intră într-un local de noapte. El, fluşturaticul, despre care raportul rezidentului scria că este în stare de orice compromis numai ca să facă rost de bani cu care să petreacă, putea trezi suspiciuni dacă ar fi ocolit cu desăvârşire localurile, mărginindu-se doar să viziteze muzeele, teatrele şi expoziţiile.

Plecă de acolo târziu, mult după miezul nopţii, cu gândul să facă drumul până la hotel pe jos. Într-o piaţetă din apropiere aşteptau clienţi câteva taxiuri. Şoferii somnoroşi nu-i acordară nici o atenţie.

E extraordinară intuiţia şoferilor de taxiuri din marile metropole. Dacă eşti hotărât să mergi pe jos, ei te simt şi nu-ţi acordă nici o atenţie. Dar este suficient să fii obosit şi să vrei să-ţi iasă în cale unul, ca primul ce te ajunge din urmă, mai înainte de a apuca tu să-i faci vreun semn, să oprească lângă bordură, chiar în dreptul tău. Cum de izbutesc şoferii de taxiuri să-ţi cunoască, de la distanţă dorinţa, e un mister pe care Ducu nu izbuti să-l dezlege.