Theodor Constantin - Căpitanul de cursă lungă

- Cum aşa? întrebă Ducu din curiozitate mai mult profesională.

- Ce vă face să credeţi că ei v-au controlat valiza? De ce neapărat ei, şi nu altcineva?

- Fiindcă numai atunci când m-am dus cu ei în vagonul-restaurant bagajul meu a rămas singur.

- Vedeţi? De aceea nu merită decât calificativul mediocru. Fiindcă aţi putut ajunge la convingerea că în afară de ei, nimeni n-a putut să vă cotrobăiască prin bagaje.

- Domnule... vi se spune Căpitanul de Cursă Lungă?

- Da, aşa mi se spune. Mai precis, şi aşa mi se spunea. Am foarte multe nume. Sunt cunoscut în lumea întreagă sub patruzeci şi opt de nume.

- Şi le ţineţi minte pe toate?

- Pe toate. Chiar şi pe acelea la care am renunţat. De pildă, în ţară am fost cunoscut cândva sub numele de Şuncărică.

"Ştiu! Nea Şuncărică "prietenul" copiilor. Te-am recunoscut imediat... nea Şuncărică. Tu însă nu mă recunoşti. Ar fi şi de mirare, deşi într-un fel ţi-am salvat viaţa. Dar au trecut de atunci douăzeci şi şapte de ani. Eram pe atunci un băietan. Cum să mă mai ţii minte!.. Cu câtă lume nu ai avut tu de-a face în aceşti ani. Întâmplarea din lutărie, care pentru mine a însemnat un eveniment de neuitat, pentru tine, pesemne, că n-a fost decât un episod neplăcut, unul din multele prin care ai trecut în viaţa ta plină de fărădelegi".

Apoi, tare:

- Şuncărică? Ce nume mai e şi ăsta! Pare mai curând o poreclă.

- Nume, poreclă, ce parcă are vreo importanţă? Vine de la şuncă. Mi-am luat numele acesta, fiindcă nu pot suferi şunca. A fost ca un fel de deviză. Mi-am zis: Bagă de seamă, omule! Cum tu nu poţi suferi şunca, trebuie să te comporţi în aşa fel încât ceilalţi oameni, dimpotrivă, să te sufere pe tine, să le câştigi încrederea. Apoi, după o clipă, cu alt ton, plin de bunăvoinţă: Să ştiţi, aveţi mare noroc, domnule Bădilă, că sunteţi român.

- Şi de ce am noroc?

- V-am spus: pentru că sunteţi român. Trebuie să aflaţi că, în mod obişnuit, nu eu tratez cu oamenii care se găsesc în situaţia dumneavoastră. Am alte treburi mult mai importante.

- Vreţi să spuneţi că mi-aţi făcut o favoare?

- Exact.

- Aş putea să cunosc motivul?

- Fiindcă m-am născut în România. E o ţară în care pe vremuri m-am simţit foarte bine.

- Sunteţi transfug? întrebă Ducu, de parcă n-ar fi ştiut în ce împrejurare părăsise ţara Şuncărică,

- Am plecat din ţară când încă nu fusese inventat cuvântul "transfug".

- Nu ştiu dacă acest fapt, domnule...

- Puteţi să-mi spuneţi Şuncărică.

- Nu ştiu, domnule Şuncărică, dacă această favoare de care vorbeaţi va fi şi în alt fel avantajoasă pentru mine.

Şuncărică schiţă zâmbetul care îl făcea să semene cu un câine gata să muşte.

- Domnule Bădilă, sunt obişnuit să mi se plătească, într-un fel sau altul, chiar şi numai pentru faptul că onorez pe cineva cu prezenţa mea.

- Asta înseamnă că va trebui să plătesc şi eu?

- Mi-e teamă că da, domnule Bădilă.

- Mi-e teamă că am să vă dezamăgesc. Nu sunt dispus să plătesc în nici un fel, domnule Şuncărică.

- Bine, asta vom vedea noi. Sper că, măcar într-o oarecare măsură, bănuiţi de ce aţi fost adus pe vas.

- De vreme ce lucrez la Ministerul Afacerilor Externe, ar însemna să dau dovadă de mare imbecilitate dacă n-aş bănui motivul.

- Bănuielile dumneavoastră sunt întru totul justificate, domnule Bădilă. Avem nevoie de serviciile dumneavoastră.

- Lămuriţi-mă cine are nevoie de serviciile mele. Mai precis, serviciul de informaţii al cărei puteri are nevoie de mine?

- Nu e vorba de o putere, dacă prin putere înţelegi un stat.

- Un stat, bineînţeles.

- Trustul NEBEL are nevoie de serviciile dumneavoastră. Aţi fost, sper, informat că noi reprezentăm interesele "Trustului Nebel".

- Mi s-a spus că Trustul se ocupă cu "cercetări particulare discrete".

- Vi s-a spus purul adevăr.

- Aş vrea să ştiu ce trebuie înţeles prin "cercetări particulare discrete"?

- Sunteţi un om cu imaginaţie, domnule Bădilă?

- Presupun că nu sunt lipsit de imaginaţie.

- Atunci aflaţi că, oricât de bogată imaginaţie aţi avea, nu vă puteţi închipui o activitate care să nu intre în sfera "cercetărilor particulare discrete", de care trustul nostru să nu se ocupe.

- După cât am înţeles, înglobaţi în sfera cercetărilor particulare şi spionajul.

- Exact.

- Şi trebuie să înţeleg că m-aţi răpit - cred că acesta este termenul cel mai potrivit - ca să mă siliţi să fac spionaj pentru "Trustul Nebel"?

- Aţi ghicit, domnule Bădilă. Este o meserie ca oricare alta, domnule Bădilă. Cu multe riscuri, mai ales într-o ţară comunistă, în schimb, excelent plătită.

- Bine, dar acest trust trebuie că slujeşte interesele unei ţări. În fond, îmi cereţi să furnizez informaţii, pentru care anume ţară?

- Profund eronat. Interesele trustului sunt suprastatale. Trustul nostru urmăreşte un singur obiectiv. Profitul. Informaţiile particulare pe care le obţine le vinde aceluia care este dispus să plătească preţul cel mai mare. Informaţia, domnule Bădilă, este şi ea o marfă ca oricare alta. Cu singura deosebire că, la ora actuală, preţuieşte mai mult chiar decât aurul. Este, dacă vreţi, marfa cu cea mai mare valoare pe piaţa mondială. Ca întreprindere particulară, deşi nu suntem singura, suntem cea mai bine informată şi în acelaşi timp cea mai rentabilă. Fiindcă, în materie de informaţii, nu există rebuturi. Chiar şi informaţiile cele mai modeste au un anumit preţ. Trebuie numai să ştii pe cine interesează. Şi meritul trustului nostru tocmai în aceasta constă. Izbuteşte să afle cine are nevoie cel mai mult de informaţiile pe care izbuteşte să le obţină. Trustul nostru, domnule Bădilă, este o întreprindere formidabil organizată care realizează profituri formidabile. Aceasta ne permite să plătim regeşte pe cei ce acceptă să lucreze pentru trust. Dar uitasem să vă întreb: Dumneavoastră ce salariu lunar aveţi?

- Ceva mai mult de două mii de lei! răspunse Ducu într-o doară.

- Bine, dar aceasta e o sumă ridicolă. Dacă acceptaţi să lucraţi pentru noi, aţi putea câştiga lunar de trei ori pe atâta. Chiar şi mai mult.

Desigur, Ducu, formal, trebuia să se opună şi nu acceptă dintr-o dată, ca să nu trezească suspiciuni. Trebuia să accepte abia atunci când nu va mai avea încotro. Cu alte cuvinte, atunci când Şuncărică avea să pună pe masă cel mai mare atu: şantajul sau ceva asemănător.

Răspunse indignat:

- Domnule Şuncărică, vă anunţ că nu sunt de vânzare. Mai precis, conştiinţa mea nu e de vânzare.

- Nu trebuie să vă grăbiţi cu răspunsul. Încă nu ştiţi cu ce preţ suntem dispuşi să cumpărăm conştiinţa dumneavoastră. V-am spus că trustul nostru răsplăteşte regeşte pe cei ce-l slujesc. Dar, înainte de a vă spune ce preţ este dispus să plătească, trebuie să aflaţi ce anume cerem de la dumneavoastră. În fond, mai nimica toată, domnule Bădilă.

- În materie de trădare, nu cantitatea contează. Un trădător de patrie nu este mai mult sau mai puţin trădător în raport cu numărul şi gradul de confidenţialitate al informaţiilor pe care le furnizează. Un trădător, adică un spion, este pur şi simplu un trădător şi un spion.

- Dragă domnule Bădilă, eu ştiu că în Est peroraţia se află la mare cinste. Eu sunt mai bătrân ca dumneata, am trecut în viaţă prin multe, de aceea vă sfătuiesc, prieteneşte, să lăsaţi deoparte peroraţia. E un procedeu teribil de anacronic, teribil de plictisitor. Pe de altă parte, dumneavoastră, comuniştii, folosiţi dialectica numai în teorie? De ce nu încercaţi să şi judecaţi dialectic? Dacă veţi încerca, vă veţi convinge cât de relativă este noţiunea de trădare. Dar nu am de gând să mă angajez cu dumneavoastră într-o discuţie dialectică pe tema a ceea ce numiţi trădare. Şi ştiţi de ce? Fiindcă nu obişnuiesc să schimb părerile oamenilor prin argumente teoretice, ci prin acele pecuniare. E o metodă care numai în foarte rare cazuri dă greş. Şi când spun aceasta, nu mă gândesc neapărat la dumneavoastră. S-ar putea să fiţi o excepţie. Dar, aşa cum prea bine ştiţi, omul este dator să încerce. Asta o spun referindu-mă la mine.