Theodor Constantin - Căpitanul de cursă lungă

Pe Nebel trebuise să mai rămână aproape douăzeci şi patru de ore. Şuncărică îi explicase, întrecându-se în amabilităţi, că era o "corvoadă" absolut necesară, întrucât trebuia să i se predea câteva instrucţiuni elementare. În realitate, aşa-zisele "instrucţiuni" se rezumară la nişte recomandări lipsite cu totul de importanţă. Cauza fusese alta, dar Ducu nu izbuti s-o afle. Poate fiindcă iahtul naviga departe în larg şi ca să ajungă în port erau necesare cel puţin şase ore.

Seara, Şuncărică dădu pe vas o "recepţie" în onoarea lui, cică pentru faptul că era român. Cu prilejul acestei recepţii, o revăzu pe miss Holly. Val era şi el prezent. Dar, în timp ce acesta se arătă tot atât de curtenitor ca şi şeful său Şuncărică, miss Holly, dimpotrivă, în afară de câteva cuvinte de politeţe pe care i le adresă, toată seara nu-i acordă nici un fel de atenţie. În schimb, se arătă foarte amabilă şi foarte îndrăgostită de un tânăr înalt şi foarte frumos, care nu vorbea decât limba spaniolă.

Puţin înainte de recepţie, Şuncărică îl invită, prin Sugar, în cabina sa.

- V-am chemat, domnule Bădilă, ca să vă dau unele "explicaţii" în legătură cu neînsemnatul serviciu pe care îl pretindem de la dumneavoastră.

"Explicaţiile" fură mai puţin revelatorii decât se aşteptase Ducu. În schimb, făgăduia a fi mult mai interesant cadoul pe care i-l făcu Şuncărică.

- Domnule Bădilă, aveţi un stilou? îl întrebă înainte de a lua sfârşit convorbirea lor.

- Desigur!

- Pot să-l văd?

Ducu i-l arătă. Era un "Mont-Blanc".

Şuncărică îl luă, îl examină cu un interes care în realitate îi lipsea, de parcă vedea acum, pentru prima dată, un asemenea obiect.

- Domnule Bădilă, aş vrea să vă cer o favoare. Vreţi să-mi dăruiţi, ca amintire, stiloul dumneavoastră?

"La ce dracu' i-o fi trebuind?" se întrebă el.

Pe urmă, tare:

- Dacă vă face plăcere...

- Va mulţumesc! În schimb, vă rog să primiţi, tot ca amintire, din partea mea, pe acesta.

Şi scoase dintr-un sertar un "Parker".

- Poate nu mă veţi crede, dar să ştiţi că am această manie. De fiecare dată când câştig un prieten pentru trustul nostru, ţin să am o amintire de la el: De obicei, un stilou.

- Probabil că aveţi o întreagă colecţie, ironiză Ducu, bănuindu-i intenţiile.

- Aţi ghicit. O întreagă colecţie. Poate vreţi să ştiţi de unde şi până unde această... pasiune?

- Vă mărturisesc, abia acuma când m-aţi întrebat am devenit curios.

- Fiindcă, fiecare obiect din colecţia mea valorează o adevărată avere. În cele mai multe cazuri numai oamenii foarte originali colecţionează obiecte lipsite de valoare. De pildă, cutii de chibrituri, ambalajele diverselor sorturi de ţigări etc. etc. Eu însă nu sunt decât un om foarte banal. Un om de o banalitate exasperantă. Din acest motiv, nu mă interesează decât acele obiecte care reprezintă sau care s-ar putea să reprezinte cândva o valoare.

Stilourile din colecţia mea aparţin unor persoane în felul lor celebre. Dar despre aceste persoane ziarele şi în special magazinele ilustrate nu scriu nimic, deoarece nu sunt cunoscute, anonimatul fiind singurul climat care le prieşte. Foarte rar, opinia publică mondială află de vreuna din aceste ilustre personalităţi. De pildă, abia atunci când respectivul, ieşit la pensie, îşi publică memoriile. Dar acestea sunt cazuri cu totul şi cu totul excepţionale. Dacă, în marea lor majoritate, celebrităţile acestea nu sunt cunoscute de omul de pe stradă, în schimb ele se bucură de un prestigiu incontestabil în lumea acelora care acţionează, ca şi ei, în anonimat. Dacă vreţi, în umbră. Fiindcă, aşa cum nu toţi care scriu muzică simfonică ajung celebri ca Beethoven, Rahmaninov sau Wagner, la fel nu toţi aceia care culeg informaţii se ridică la înălţimea lui Mata Hari, Fräulein Doktor, pentru a nu mai aminti, din discreţie, pe cei care şi-au dobândit mai recent, în lumea specialiştilor, o celebritate binecuvântată.

- Totuşi, nu înţeleg de ce stiloul meu trebuie să figureze în colecţia dumneavoastră "celebră", ironiză Ducu.

- Deocamdată numele dumneavoastră nu spune nici mie şi nici nimănui absolut nimic. În schimb, este o promisiune. Nimic nu mă împiedică să sper că, mâine, el va fi rostit cu admiraţie de către acei ce lucrează în meseria care, până vă veţi obişnui cu ea, încă vă repugnă. Desigur, dacă, după trecerea unui anumit timp, mă voi convinge că m-am înşelat în privinţa dumneavoastră, acest stilou nu va mai face parte din colecţia mea, pe care, o dată pe an, obişnuiesc s-o triez.

- Pot să vă asigur, încă de pe acuma, că mult timp el nu va mai face parte din colecţia dumneavoastră. Aşa că aţi putea încă de pe acum să renunţaţi la el. Numai fiindcă nu am încotro am acceptat să vă servesc, o singură dată, aşa cum ne-am înţeles.

- Obişnuiesc, domnule Bădilă, să nu iau nici cele mai neînsemnate hotărâri la sugestia altora... Şi acum, să mergem la recepţie. Cred că ceilalţi ne aşteaptă.

În timpul "recepţiei", Ducu se comportă exact ca un condamnat la moarte în ajunul zilei când urmează să fie executat. Val, tot timpul în preajma sa, ca şi când sincer l-ar fi compătimit, îi spuse:

- Aşa e la început, domnule Bădilă. Vă veţi obişnui, vă asigur. Trebuie, totuşi, să constat că sunteţi un om plin de prejudecăţi. Vă mărturisesc sincer, asta mă surprinde. Fiindcă, după cât am putut constata, nu vă lipseşte inteligenţa. Mă refer la o inteligenţă peste media obişnuită.

- Dragostea faţă de patrie, convingerile nu sunt prejudecăţi.

- Cu toţii suntem robii prejudecăţilor, domnule Bădilă. Cu toţii.

- Asta nu înseamnă că totul este prejudecată. Poate pentru dumneata.

- De ce numai pentru mine?

- Presupun, după felul cum vorbeşti, că, prin naştere, eşti român. Doar prin atâta.

- Domnule Bădilă, am uitat ce sunt prin naştere. Am, în schimb, "paşaport Nansen". Sunt apatrid. N-ai idee cât de bun antidot împotriva prejudecăţilor este "paşaportul Nansen". Dacă v-aţi putea sugestiona că sunteţi posesorul unui asemenea paşaport, criza aceasta de conştiinţă ar trece mult mai uşor.

- Te înşeli, domnule. Slujindu-vă de nevoie, nu voi înceta o clipă să cred despre mine că sunt un trădător.

Şi suferinţa care i se citi pe figură ar fi putut să înşele chiar pe un vulpoi mai perfid decât Val.

- În cazul acesta, sincer, sunteţi un om de compătimit.

A doua zi, tot Val fu acela care îl însoţi înapoi în oraş, de data aceasta el fiind acela care pilotă şalupa. Îl conduse până la hotel şi insistă ca să-l însoţească până în cameră, motivând că voia ca el, Ducu, să verifice şi să-i confirme, verbal bineînţeles, că, în lipsa sa, nimeni nu-i cotrobăise prin bagaje.

- V-aţi convins că bagajele dumneavoastră sunt intacte?

- Mda! Aşa se pare.

- Şi servieta?

- Şi!

- Recunoaşteţi că puteam fi curioşi?

- E chiar de mirare...

- Că nu am manifestat o asemenea curiozitate?

- Exact.

- Domnule Bădilă, "Trustul Nebel" e o casă mare. Să nu uitaţi lucrul acesta. Asta vă va da încredere şi vă va inspira în activitatea dumneavoastră viitoare. Dinspre partea mea, vă urez sincer numai şanse bune. Înainte de a ne despărţi, vă rog să-mi faceţi plăcerea de a vă putea oferi un pahar de coniac la barul hotelului.

La început, Ducu vru să-l refuze. Dar, până la urmă, acceptă. Se gândi că acuma, considerându-l mai mult sau mai puţin de-al lor, Val va fi mai puţin circumspect. Şi într-adevăr, nu se înşelă. Află şi alte lucruri despre activitatea "Trustului Nebel".