Theodor Constantin - Căpitanul de cursă lungă

"Degeaba îmi sparg capul, se necăji Ducu. Nu găsesc de fel o explicaţie care să mă mulţumească măcar cât de cât".

Formă un alt număr şi ceru să i se trimită un expert care să ridice eventualele amprente, deşi era convins că rezidentul - sau emisarul acestuia - se ferise să-şi lase pe undeva "cartea de vizită". De altfel, presupunerea sa se şi adeveri. Cu toată strădania sa, expertul nu descoperi nici o urmă. Era o dovadă în plus că individul nu era un ageamiu.

"Ei, acum să vedem cum va proceda ca să intre în posesia celorlalte instrucţiuni ale lui Şuncărică".

Mult nu trebui să aştepte. Chiar în după-amiaza aceleiaşi zile, constată că îi lipsea stiloul din buzunar. Era sigur că nu-l uitase pe undeva. Mai ales că nu-l folosea. Îl păstra la el, numai ca să-l aibă totdeauna la îndemână. Or, dacă nu-l mai avea, era clar că-i fusese şterpelit din buzunar.

Dar când, şi unde? Reconstituind drumurile făcute în ziua aceea, ajunse la concluzia că numai în autobuz. Putea chiar preciza când anume. Curând după ce se urcase, în timp ce căuta să-şi facă loc până la taxatoare. Ca de obicei, autobuzul 34 venise încărcat. Dintre cei aflaţi în staţie, numai puţini izbutiseră să se urce. Printre aceştia, fusese şi un individ care, din spate, ba împingându-se, ba strecurându-se ca o zvârlugă, ajunsese înaintea lui să scoată bilet. Impertinent şi băgăreţ, tot el fusese cu gura mare: - Ce te împingi, tovarăşe. Nu vezi că e şi cocoane pe-acilea?

"Să ştii că secătura aia m-a operat!", îşi spuse el, amintindu-şi de scena din autobuz.

Şi fiindcă nu uitase "mutra" individului, se duse să-l caute pe colonelul Păsculescu de la Miliţia Capitalei.

- Tovarăşe colonel, am o rugăminte la dumneavoastră. Presupun că aveţi nişte poze drăguţe cu cei care mai au obiceiul să opereze prin tramvaie, autobuze şi aşa mai departe.

- Adică hoţi de buzunare. Spune-le, frate, pe nume. Din păcate, sămânţa încă nu le-a dispărut. Dar de ce te interesează?

- Închipuiţi-vă, unul dintre ei mi-a şterpelit stiloul în autobuzul 34.

Colonelul râse cu poftă.

- Dacă ar fi ştiut el!.. Şi crezi că ai să-l recunoşti?

- Sper, tovarăşe colonel.

Câteva minute mai târziu, Ducu examina fotografiile de pe fişele care îi fuseseră aduse. Prea mult nu trebui să caute.

- Ăsta-i!

- Păi ăsta-i Gagiul, îl lămuri căpitanul care îl condusese. Şi zicea că se face "uşă de biserică".

- De ce i-au zis aşa?

- Fiindcă şi-l dispută toate vagaboandele din Tei. Bănuiam noi că nu s-a cuminţit, dar până acuma n-am putut să dovedim.

- Aş vrea să stau un pic de vorbă cu el.

- Trimit pe cineva să-l aducă.

- Foarte bine! Când îl găsiţi, daţi-mi şi mie un telefon.

Nu mai târziu de o oră primi telefonul, dar nu-şi putu face timp decât peste vreo trei.

- I-aţi spus despre ce-i vorba? întrebă Ducu pe ofiţerul de miliţie cu care vorbise la telefon.

- Se putea, tovarăşe maior!

- ...Şi ce face acum Gagiul?

- Fierbe în zeama lui.

- Aş vrea să-l văd înainte de a sta de vorbă cu el. Se poate?

- Se poate, bineînţeles.

Printr-un vizor Ducu putu să-l vadă fără să fie văzut. Gagiul era omul pe care îl căuta. Băgăreţul cu gura mare din autobuz care, după ce îl buzunărise, îi mai făcuse pe deasupra şi morală:

- Ce te împingi, tovarăşe? Nu vezi că e şi cocoane pe-acilea?

Gagiul stătea pe scaun şi fuma. Cu toate că umpluse scrumiera cu mucuri, nu izbutise să-şi astâmpere nervozitatea. Dimpotrivă, aşteptarea cu cât se prelungea, cu atât îl făcea să devină mai nervos. Ori de câte ori se deschidea uşa - şi se deschidea des, fiindcă încăperea era o cameră de trecere - se ridica în picioare. Dar cei care intrau şi ieşeau nu-i dădeau nici o atenţie. Cu un oftat de resemnare, se lăsa să cadă în scaun şi chiar când avea ţigara în gură, începea să caute prin buzunare pachetul de ţigări.

Ofiţerul de miliţie trimise pe cineva să-l aducă.

- Ei, Gagiule, cum stăm?

- Stăm bine. Am promis s-o termin cu şuteala şi până acuma, să nu zic într-un ceas rău, am fost fer. (Şi bătu cu degetul în masă, superstiţios). Ori poate dumneavoastră credeţi că încerc să vă duc? întrebă, sfredelindu-l pe ofiţer cu ochii lui de şobolan, arzând de nerăbdare să afle ce ştie ofiţerul despre el.

- De ce minţi, Gagiule? Ştii doar că la noi nu se prinde minciuna.

- Să n-am noroc dacă vă mint!

- Lasă că şi aşa ai avut până acuma prea mult noroc. Ştii însă proverbul cu ulciorul.

- Cetăţene anchetator, cine a ciripit despre mine, minte. Să-mi sară ochii, dacă nu minte. Îs curat ca lacrima. Dacă mă ţineam de-alea, ce, nu mă dibăceaţi până acuma? M-aţi dibăcit? Nu! De ce? Fiindcă am zis pas! Ce, asta-i drept să mă arestaţi numai fiindcă a ciripit despre mine "Plăcintă cu poalele-n brâu"? Păi are oftică mare pe mine, cetăţene anchetator.

- Nu-l cunosc! Cine-i "Plăcintă cu poalele-n brâu"?

- Îl ştiţi. Puiu, frizerul. Ăl de fură rufele întinse la uscat prin curţi.

- Zi aşa! Va să zică lui Puiu, frizerul, îi zice şi "Plăcintă cu poalele-n brâu".

- Lui! Manglitorului ăla prost ca noaptea-n Tei.

- Şi de ce are oftică pe tine, Gagiule?

- Fiindcă Frosei, fata lui nea Cărămidă, îi place de mine. Fir-ar ale dracului de gagici. Se ţin de mine toate, de parcă numai eu aş fi bărbat în Tei la noi. Dar ce vreţi! Au prins şpilul că am inimă bună. Ele ştiu că atunci când pică un ban, nu-mi mănânc de sub unghie. Nu e mulţi ca Gagiul galanton, zic ele.

- Nu-i mai da cu gura, Gagiule, că nu se prinde. Spune mai bine, acuma pe unde operezi? În gară? În Obor? Unde?

- Cetăţene anchetator, vă rog să nu-mi atârnaţi tinichea de coadă, că mă nenorociţi de pomană. V-am spus că mă las de şuteală, şi m-am lăsat. Iaca, dacă mă jur ca ţiganii: să dea Dumnezeu să intru mesa şi să nu mai ies niciodată, dacă vă mint, tot nu mă credeţi?

- Cu ce autobuz te-ai plimbat azi-dimineaţă, Gagiule? întrebă Ducu. Nu cumva cu 34?

Stătuse până atunci de o parte, cu spatele la Gagiu, privind pe fereastră, ca şi când toată povestea nu l-ar fi interesat de fel.

Punând întrebarea, se întoarse cu faţa spre hoţ. Şi Ducu observă, spre marea lui satisfacţie, că atunci când dădu cu ochii de el pungaşul tresări.

"M-a recunoscut. Dacă şi-a amintit de mine, s-ar putea să iasă ceva".

- În 34? Ce să caut eu în 34! Mă confundaţi cu altcineva.

- Ascultă, Gagiule! Te sfătuiesc să nu-l iei pe nu în braţe, fiindcă are să fie şi mai rău de tine. Să ştii că de data asta te-ai vârât într-o treabă tare urâtă şi tare periculoasă pentru tine. Dacă vrei să scapi mai uşor, atunci te sfătuiesc să răspunzi la întrebările pe care am să ţi le pun.

- Gagiule, noi ne cunoaştem mai de mult, aşa-i? interveni şi ofiţerul de miliţie.

- Ne cunoaştem, cetăţene anchetator.

- Ai vreun motiv să-mi porţi pică?

- Nu, cetăţene anchetator. N-aţi căutat să mă îngropaţi. V-aţi purtat cu mine pă cinste.

- Atunci ascultă sfatul pe care ţi-l dau. Dacă iei pe nu în braţe, intri rău la apă.

Gagiul făcu feţe-feţe. Scoase batista şi îşi şterse gâtul şi fruntea transpirate.

- Cetăţene anchetator, cam simt şi eu că e groasă.

- E groasă de tot, Gagiule.

- Atunci scuip tot, cetăţene anchetator.

- Mă recunoşti? întrebă Ducu.

- Vă recunosc.

- Din autobuzul 34?