Theodor Constantin - Căpitanul de cursă lungă

- Din autobuzul 34.

- Ce mi-ai furat?

- V-am şutit stiloul, recunoscu el după o clipă de ezitare.

- Tu îi ţii minte şi ai putea să-i recunoşti pe toţi aceia de la care şuteşti, cum spui tu, câte ceva?

- Am ţinere de minte.

Minţea. Încă încerca să mintă.

- Bine! Ai, va să zică, ţinere de minte. Mă rog, să zicem. Cu stiloul ce-ai făcut?

- Nu-l mai am.

- Eram convins că nu-l mai ai. Dar cui l-ai dat?

- L-am vândut!

Din nou minţea.

- Ziceai că spui tot. Văd însă că iarăşi umbli cu minciuna. Bine!.. Ai să te căieşti, Gagiule, dar atunci are să fie prea târziu.

Gagiul oftă şi din nou îşi şterse fruntea transpirată.

- Să n-am noroc dacă mai încerc să vă duc cu preşul!

- Te-ai mai jurat o dată.

- Acuma, gata! Văd că n-am încotro. M-aţi înghesuit rău de tot. Să vedeţi cum a fost. După ce am ieşit , vreo două luni am fost catapeteasmă, deşi îmi era greu de tot. Parcă dracu' mi-i scotea în faţă pe toţi fleţii. Am ochi buni. De, meseria! Cere nu numai deşte de artist, dar şi ochi ageri. Deştele umbla prin buzunare, după ce ochii pipăie locul. Şi cum vă spuneam, parcă dracu îmi scotea numai fleţi în faţă. Fleţi e ăia de le poţi întoarce şi pe dos buzunarele fără să prindă de veste. Azi aşa, mâine aşa... până într-o zi când nu m-am mai putut stăpâni. Nici nu mi-am dat seama când i-am şutit unuia portofelul. Pă ochii mei că i l-am şutit doar aşa, de "pamplezir".

- Ce înseamnă, Gagiule, de "pamplezir"?

- Aşa, de plăcere, cetăţene anchetator. Mă furnica prin deşte. Mi-am zis: "Ia să vedem dacă n-am uitat meseria". Fleţu' era atât de fleţ şi eu eram atât de amărât, că iarăşi m-am spurcat, încât de necaz i-am tăiat buzunarul cu lama, deşi n-am avut nevoie. Că eu am mare oftică pe fleţi. Numai fiindcă e fleţi mulţi, am ajuns eu şuţ.

- Spune cum a fost cu stiloul, îi ceru Ducu.

- Ajung şi acolo. Dar trebuie să ştiţi cum a fost mai înainte. Atunci când am încercat numai aşa, de "pamplezir", am găsit în portofelul fleţului trei sutici. Mi-am zis: "Pe ăştia îi păstrez pentru un mic, pentru o fleică". Şi aşa a fost. Mi-a ajuns vreo săptămână. Pe urmă, când i-am terminat, iarăşi am văzut un fleţ şi din nou m-am trezit cu mâna în buzunarul lui. Aşa am făcut rost de alţi bănuţi. Cât mi-au ajuns, am fost cinstit. Spun adevărul, cetăţene anchetator. Dam câte o lovitură, la o săptămână, două, adică numai la ananghie. Nici tu chefuri, nici gagici. Modest. Un mic, doi, o sticlă de bere, o friptură. Aşa au trecut vreo şase luni. Dar fiecare om cu soarta şi norocul său. Într-o zi, ceas rău. Să vedeţi ce mi s-a-ntîmplat. Mă urc eu în "32", de la gară spre oraş. Văd unul mai ştab. Mă uit la el. Părea fleţ. Mă dau pe lângă el, vâr mâna şi când s-o scot cu portofelul, pac mă apucă de cot şi mă strânge, de parcă avea menghine, şi nu deşte de om. Nu ţipă, nu face scandal. Îmi face numai semn să stau liniştit. Dar cotul nu mi-l slăbeşte de fel. Îmi zic: "Ăsta dacă m-a simţit, trebuie că-i şi el şuţ". Mă uit la el. Nu-l văzusem niciodată, şi nici la pârnaie. Când autobuzul se apropie de staţie, mă împinge înainte. "Coborâm, drăguţule", zice el. Îmi zic eu: "Hait, că m-am ars. Ăsta mă duce şi mă predă la secţie". Că secţia nu era departe. Dar eu trăgeam nădejdea să mă smulg din mâna lui cum oi ajunge jos. Coborâm. Ce să mă smulg! Menghine, nu degete, ce mai încolo şi-ncoace. El rânjeşte la mine: "Nu te teme, drăguţule, că nu te dau pe mâna miliţiei". "Atunci dă-mi drumul", zic eu. El: "Nu prea eşti tare în meserie, drăguţule". Mereu îmi zicea "drăguţule", dar-ar benga în el! Eu: "Te-am luat drept fleţ. De-aia n-am lucrat cu grijă. Altfel, sunt artist". "Ce vorbeşti!" râde el de mine. Eu când îl aud, încep să fierb. Zic: "Îl vezi pe ăla de vine? Ăla cu ţigara aprinsă? Îi cer să aprind de la el ţigara şi-i manglesc teşchereaua". El: "Lasă că te pun eu altfel la încercare. Ia să văd ce acte ai!" El citeşte, îşi înseamnă adresa, pe urmă îmi zice: "Drăguţule, vrei o bătrână pe un stilou?" "N-am stilou acuma ", zic eu. "Nu aşa, drăguţule. Eu îţi arăt omul. Tu îi şuteşti stiloul. Mi-l dai şi primeşti pe loc o bătrână. Ce zici? Facem târgul?", "Facem, cum să nu facem", i-am răspuns. "Atunci, haide să-ţi arăt omul". M-a dus pe o stradă...

- Pe ce stradă? întrebă Ducu.

- Pe Dorobanţi.

Într-un bloc, pe Dorobanţi, se găsea garsoniera unde se mutase provizoriu Ducu.

- E acolo un restaurant. Am intrat înăuntru. El a căutat o masă lângă fereastră să vadă ce se petrece în stradă. Mi-a dat să mănânc şi să beau. De băut, mai puţin. Zicea să nu mă ameţesc şi să-mi tremure mâna. Am stat două ore. Mie îmi convenea. Spre prânz, zice: "Astăzi nu mai e nimic de făcut. S-o lăsăm pe mâine. Vrei?" "Tot aici?" întreb. El: "Tot". "Atunci vin". A doua zi, după vreo oră, deodată se ridică şi-mi spune: "Să mergem!" 'Oţ, tipu'! Cum comanda ceva, pe loc plătea. Am ieşit în stradă. V-a arătat pe dumneavoastră şi mi-a spus: "E un amic. Am pus rămăşag că-i şparlesc stiloul. Dacă am să i-l arăt deseară când ne întâlnim la un şpriţ, chiar are să creadă că eu i l-am şterpelit". Ne-am luat după dumneavoastră. Eu mai înainte, el ceva mai în urmă şi pe celălalt trotal. Mă uit, vă pun pe cântar şi-mi zic: "Cu ăsta n-are să meargă greu. E - pardon! - fleţ. Să nu vă supăraţi, dar... experienţa. Câteodată mai greşeşti, şi atunci ţi se înfundă. Doar nu poţi merge totdeauna sută-n sută la sigur. Îi fac semn tipului să se apropie. "Ce-i?", mă întreabă. "Jupâne - zic eu - ăsta nu e fleţ. N-are să meargă uşor. Mai dă ceva pe deasupra". "Bine. Cât vrei?" se învoieşte. Dacă am văzut aşa, m-am aruncat şi eu: "Încă o bătrână, şi-l las orfan de stilou". N-a mai zis nimic. A dat numai din cap că se învoieşte. V-am ajuns din urmă în staţie. Eu chiar lângă dumneavoastră. Tipul mai încolo. Când a venit autobuzul, ne-am urcat toţi trei.

- A stat celălalt lângă mine? întrebă Ducu.

- Nu, că tipu' s-a urcat prin faţă. Ce să vă mai spun! V-am şutit stiloul, pe urmă mi-am făcut loc de-am avansat "înainte" şi la prima staţie am coborât. I l-am dat, mi-a dat două bătrâne, şi gata. El a apucat-o la dreapta, eu la stânga.

- Asta-i tot?

- Tot!

- Ascultă, Gagiule! Cum ţi-am mai spus, te-ai vârât într-o afacere tare, tare urâtă. Dacă vrei însă să scapi de o mare belea, trebuie să-l găseşti pe individul căruia i-ai dat stiloul.

- Da' cum ciorile să-l găsesc, cetăţene anchetator? Ce, Bucureştiul e Gheboaia?

- Am să-ţi dau un om şi de azi înainte, altceva nu ai de făcut decât să circuli pe străzile centrale, să intri prin localuri şi să-l cauţi. Ne-am înţeles?

- Şi dacă nu dau de el? Ce aveţi să-mi faceţi?

- Vedem noi. Să ne mai gândim.

- N-am să-l întâlnesc. Că aşa sunt eu dinspre partea norocului; că maică-mea m-a înţărcat de baftă, nu de lapte, se căină hoţul, ştergându-şi mereu gâtul transpirat cu o batistă murdară.

Era în timpul prânzului când Ducu primi telefon de la Fane.

- Ducule, poţi să te repezi până la noi?

- S-a întâmplat ceva Ingridei?

- Nimic, absolut nimic.

- Atunci, acasă la tine?

- Nu, băiete. Suntem cu toţii sănătoşi. La Şantier s-a întâmplat ceva. Dacă nu poţi veni tu, mă reped eu cu maşina. În trei ore sunt la tine.

- Lasă că vin eu.

Cu aprobarea colonelului Joldiş, Ducu plecă. Drumul cu maşina nu dură mai mult de două ore şi jumătate.