Theodor Constantin - Căpitanul de cursă lungă

Când încetaseră de a-l mai droga, singura amintire pe care memoria o reţinea era visul. Calculul lui Şuncărică fusese ingenios. El scontase pe efectul extraordinar pe care îl va avea asupra lui filmul. Pe uluiala lui, când va constata că visul nu fusese vis, ci realitate. Cu alte cuvinte, Şuncărică încercase să-i imprime o conştiinţă falsă.

Parcă îl auzea:

"Ei, domnule Bădilă, ce credeţi că vor gândi despre dumneavoastră cei de la minister dacă filmuleţul acesta va ajunge la ei. În douăzeci şi patru de ore vei fi scos şi trimis într-o muncă de jos. Eşti acuma dispus să faci ceea ce ţi-am cerut?"

Şi cu toate acestea nu-i putea spune:

"Domnule Şuncărică, filmul e bine trucat, dar pe mine n-ai izbutit să mă păcăleşti".

În faţa unui asemenea documentar "compromiţător", trebuia să "accepte" propunerea lui Şuncărică. Într-adevăr, acceptarea lui acuma, după vizionarea filmuleţului, nu trezea suspiciuni. Dimpotrivă, dacă ar continua să refuze, ar risca să strice totul. Mai mult chiar, îşi risca probabil viaţa. Şuncărică văzând că rămâne neînduplecat, furios, putea să-i facă de petrecanie. "Nebel" naviga în larg, şi marea, oricum, nu ar fi protestat dacă i s-ar fi aruncat un cadavru de pe bordul iahtului.

Abia apucă să se facă lumină, şi Şuncărică îl întrebă, pe buze cu acel zâmbet care îl făcea să semene cu un câine gata să muşte.

- V-a plăcut filmuleţul, domnule Bădilă?

Cu o mină distrusă, Ducu răspunse tot printr-o întrebare:

- Am fost eu în stare de asemenea murdării?

- De ce sunteţi ipocrit, domnule Bădilă? Ceea ce numiţi murdării nu este decât ceva foarte firesc, foarte omenesc şi foarte plăcut. Dovadă că v-aţi dăruit acestor "murdării" cu toată frenezia, după cum aţi putut să vă daţi singur seama. Dimpotrivă, dacă s-ar fi întâmplat altfel, nu ar fi fost firesc, şi v-aţi fi comportat nu ca un bărbat normal configurat de natură. Şi aceasta, cu atât mai mult, cu cât miss Holly este o femeie căreia nici sfântul Antoniu nu i-ar fi putut rezista. Sunt sigur că, mai târziu, când vă veţi aduce aminte de micul week-end de pe acest iaht, veţi regreta că nu v-am dat prilejul să rămâneţi aici mai mult timp.

- Dar ceea ce aţi făcut dumneavoastră e o ticăloşie. Aţi filmat, ca să mă puteţi şantaja.

- Dragă domnule Bădilă, cuvintele sforăitoare îmi produc greaţă şi-mi vine pur şi simplu să vomit atunci când le aud. Faceţi-mi plăcerea şi nu le mai folosiţi cât timp va mai dura agreabila noastră conversaţie. Vreau să vă spun că ceea ce numiţi "ticăloşie" este un act de umanitate. Dacă atunci când un om, datorită prejudecăţilor, nu-şi vede propriile sale interese şi este ajutat să le vadă şi asta constituie un act umanitar. Filmuleţul pe care l-aţi vizionat nu reprezintă altceva decât încercarea noastră de a vă determina să vedeţi şi propriile dumneavoastră interese... Şi sper că am izbutit. Mă îndoiesc, domnule Bădilă, că vă convine ca filmul să ajungă acolo unde lucraţi. Eu cred că pe "tovarăşii" de la Cadre îi vor interesa nu atât omeneasca petrecere cu miss Holly, ci, în mod deosebit, are să-i intereseze scena când semnaţi o chitanţă şi în faţa dumneavoastră se află un teanc de bancnote.

- Bine, dar asta e complet neadevărat. Nu am semnat nici o chitanţă, şi nu am primit nici un ban.

- Ba da, domnule Bădilă. Aţi primit cincisprezece mii de franci şi aţi semnat o chitanţă. Eu ştiu ce vă face să susţineţi că n-aţi semnat nimic: faptul că nu mai aveţi banii. Nu-i mai aveţi, într-adevăr. Dar ştiţi pentru ce? Pentru că i-aţi dăruit bucătarului nostru, într-un elan filantropic, stupid, atunci când aţi aflat că are o soţie cocoşată, bolnavă de plămâni şi doi copii paralitici.

Şuncărică minţea. Dacă îi cerea să-i arate chitanţa, sigur că-l înfunda. Minciună era şi afirmaţia că pretinşii bani îi dăruise bucătarului.

- Sunteţi, domnule Bădilă - continuă el - un om tare petrecăreţ. Mie îmi plac asemenea oameni, să ştiţi. Dar vă dau un sfat. Mai abţineţi-vă şi nu scăpaţi caii într-un asemenea hal. Într-o zi, s-ar putea să intraţi într-o încurcătură, din care să nu mai fie chip să ieşiţi.

- În mai mare încurcătură decât în aceasta în care am intrat acuma, nu ştiu dacă ar mai exista o alta, răspunse Ducu, continuând să mimeze teama.

- Vai de mine, domnule Bădilă, cum puteţi numi o asemenea afacere încurcătură. E un mare noroc pentru dumneavoastră. Şi dacă aţi putea judeca la rece, aţi fi recunoscător trustului că vă oferă o asemenea şansă. Fiindcă, domnule Bădilă, acceptaţi propunerea, nu-i aşa?

- Parcă îmi rămâne altceva de făcut!..

- Într-adevăr, altceva nu vă mai rămâne de făcut.

În ochii lui Şuncărică luci pentru o clipă o sclipire de triumf. Şi imediat după aceea buzele i se lăţiră nu în zâmbetul acela care îl făcea să semene atât de mult cu un câine gata să muşte, ci într-unul de dispreţ.

"Ei da - îşi spuse Ducu - acuma, probabil, mă dispreţuieşte fiindcă m-am dat bătut".

Cu umerii prăbuşiţi, privind în pământ şi frecându-şi mâinile ca un om disperat, Ducu făcea impresia unui om înspăimântat, lipsit de voinţă, dispus să execute, fără să crâcnească, orice i s-ar fi cerut.

- ...Şi ce trebuie să fac? întrebă cu o voce sfârşită.

- Instrucţiuni detaliate veţi primi ceva mai târziu. Deocamdată, va trebui să semnaţi un angajament. Mai mult o formalitate. Totuşi, trebuie să ne luăm măsurile noastre de securitate, precum şi posibilitatea de a acţiona în cazul când, ulterior, v-aţi răzgândit. Dar aş vrea să vă mai întreb. Optaţi pentru o colaborare permanentă, sau pentru una limitată?

"Totuna ar fi, frumosule! Parcă eu nu ştiu că atunci când mă vei avea cu adevărat la mână, îmi vei cere mereu şi mereu altceva".

- Pentru una limitată. Accept, adică, prima dumneavoastră propunere! Sper că, între timp, nu v-aţi răzgândit.

- Nu, domnule Bădilă. Noi respectăm voinţa dumneavoastră. Cel mult, câteodată, din motive parţial altruiste, influenţăm liberul arbitru al viitorilor noştri prieteni. Dar numai într-o foarte mică măsură, domnule Bădilă.

CAPITOLUL XVI

În gară îl aştepta doar Mica. Când îl văzu coborând din tren, alergă să-l îmbrăţişeze.

"Sărutul Iudei", îşi spuse, ironic, Ducu în gând.

- Bine ai venit, Dane! Dacă ai şti ce dor mi-a fost de tine.

- Şi tu mi-ai lipsit.

"Păcat că nu-i un juriu care să se pronunţe cine joacă mai bine", comentă, mintal, el.

Pe urmă, tare:

- Şi Vasile? Nu l-ai anunţat?

- Cine l-a mai văzut! E un tip urâcios prietenul tău Vasile. Nici măcar un telefon nu mi-a dat de când ai plecat.

- Nu trebuie să i-o iei în nume de rău. E un mare timid şi femeile, pur şi simplu, îl sperie.

- Mititelul!

Era ironie, şi nu compătimire.

Mica ţinu să-i ajute, neapărat, la despachetat. Fu nevoit să accepte. Dar numai după o jumătate de oră o expedie acasă sub pretext că trebuie să întocmească raportul pe care trebuia să-l prezinte şefului său chiar a doua zi.

Dintr-un anumit punct de vedere, nu minţea. Fiindcă, într-adevăr, intenţiona să-şi facă un punctaj care să constituie osatura viitorului său raport scris. În prealabil, punctajul avea să-i servească şi cu prilejul raportului verbal pe care trebuia să-l prezinte a doua zi colonelul Joldiş. Avea atâtea de adus la cunoştinţa şefului său, încât jalonarea ideilor se impunea cu necesitate, dacă voia ca expunerea să fie şi succintă, şi să nu omită nici ceea ce era foarte important.