Theodor Constantin - Căpitanul de cursă lungă

"În cazul acesta sunt pierdut!", îşi spuse.

Dar nu mai avu timp să se gândească mai departe, fiindcă, deodată, auzi în spatele său o voce puţin obişnuită rostind:

- Bună seara, domnule Bădilă!

Ducu se întoarse brusc. Omul care se afla la câţiva paşi de el era un ins despre care puteai spune, fără teamă de a greşi, că nu mai exista un altul care, cât de cât, măcar să-i semene. Greu de spus ceea ce te uimea, copleşindu-te pur şi simplu. Poate înălţimea? Era înalt, foarte înalt şi mătăhălos. Poate urâţenia chipului? Nasul, ca un cioc de cucuvaie. Bărbia ascuţită. Obrajii supţi, scoţând în evidenţă proeminenţa pomeţilor. Ochi spălăciţi ce sclipeau continuu. Capul ca o pepenoaică, chel şi strălucitor ca o bilă de biliard. Părul, atât cât îi mai rămăsese, era alb cu desăvârşire, mătăsos şi la ceafă întors în afară ca o coadă de răţoi. Sprâncenele erau de asemenea albe, stufoase, la fel ca şi mustăţile.

Insul acesta urât era îmbrăcat într-un impecabil costum de seară. În ciuda urâţeniei sale, izbutea să impună prin forţa care se degaja din întreaga sa făptură mătăhăloasă. O forţă în primul rând fizică, în ciuda vârstei. (Nu părea să aibă mai puţin de şaizeci şi cinci de ani). Dar omul părea şi altfel puternic. Puternic tocmai prin lipsa lui de scrupule.

Ducu nu era omul care să-şi piardă capul şi nici să lase să i se citească pe figură ceea ce simte. Dar întrucât recunoscuse încă din prima clipă pe omul care trecuse pragul, numai cu greu izbuti să-şi ascundă surprinderea.

- Bună seara! vorbise după o oarecare întârziere.

- Sunt dezolat că a trebuit să vă plictisiţi pe vas trei zile. Dar vă rog să mă credeţi că am fost reţinut în altă parte de treburi urgente.

Şi, zâmbitor, se apropie cu mâna întinsă.

Ducu observă că namila avea picioarele curbate, că atunci când zâmbea semăna cu un câine gata să muşte.

Deoarece namila nu găsi de cuviinţă să se recomande, Ducu dinadins întrebă:

- Sunteţi Căpitanul de Cursă Lungă?

- Aşa mi se spune. Şi adăugă imediat: sper că nu v-aţi plictisit în aceste zile. Sau poate că da?

Se aşeză într-un fotoliu, cu multă grijă. Cu toate acestea Ducu crezu că acesta se va sfărâma sub greutatea lui. Rezistă totuşi.

- Dumneavoastră ce credeţi? M-am plictisit sau nu? i-o întoarse Ducu.

- Eu nu cred. După câte ştiu eu, şi după câte mi s-au spus, în compania lui miss Holly, un bărbat nu are timp să se plictisească. Cine sunteţi, domnule Bădilă?

- Vreţi să glumiţi poate? Îmi cunoaşteţi numele, îl pronunţaţi şi mă mai întrebaţi cine sunt. Sau poate creatura dumneavoastră Val, împreună cu un alt individ cu mutră de bandit, în ciuda tinereţii, din greşeală m-au răpit? Nu înţeleg. De vreme ce ştiţi precis că sunt Dan Bădilă, de ce mă mai întrebaţi cine sunt?

- Nu v-am cerut să-mi spuneţi numele. V-am întrebat, cine sunteţi?

"Ori am vorbit ce nu trebuia cât timp m-au ţinut sub starea aceea de prostaţie, ori au unele bănuieli pe care vrea să le verifice în ce măsură sunt justificate, se nelinişti el. Şi adăugă imediat: Dar dacă m-a recunoscut şi el?" îşi vorbi Ducu.

Şi ce dacă l-a recunoscut? Dacă nu fusese cumva informat din ţară, nu putea să-i treacă prin minte că Ducu, băiatul de cincisprezece ani pe care îl cunoscuse cu douăzeci şi şapte de ani în urmă, era acum maior de Securitate.

- Dacă nu ştiţi cine sunt, de ce aţi pus indivizii aceia să mă răpească?

Şi imediat, în gând:

"Trebuie s-o fac pe prostul, atâta vreme cât nu-mi pot da seama ce ştie despre mine".

Pe urmă tare, din nou în ofensivă:

- Şi dacă, într-adevăr, nu ştiţi cine sunt, atunci de ce oamenii dumitale mi-au cotrobăit în tren prin bagaje?

Namila fuma şi nici nu se uita la el. Lui Ducu îi era imposibil să-şi dea seama ce gândeşte, şi în ce măsură dă crezare celor spuse de el.

- Şi de unde ştiţi că oamenii mei au avut curiozitatea să cunoască din ce se compune bagajul dumneavoastră? Nu-mi închipui că au lucrat chiar atât de prost.

- Eu nu ştiu dacă aşa cum au procedat înseamnă, în meseria lor, bine sau prost. Altcineva sigur că nu ar fi observat. Dar acel altcineva nici nu ar fi luat măsuri ca să-şi poată da seama în orice moment dacă nu cumva vreun curios i-a deschis valiza.

- Şi dumneavoastră aţi luat o asemenea măsură?

- Atunci când călătoreşti oficial, în calitate de curier diplomatic, se impune să iei asemenea măsuri.

- Aţi putea să-mi spuneţi în ce au constat acele măsuri?

- Nu văd rostul...

- Mă rog, nu insist. Atunci, poate îmi puteţi spune dacă v-a lipsit după aceea ceva.

Ducu îşi dădu seama că era o cursă.

- Nefiind decât salariat, lucrurile mele personale, modeste, nu puteau să prezinte vreo atracţie deosebită pentru nişte indivizi ca aceia pe care i-aţi trimis pe capul meu. Johan Ohlson şi pretinsa lui metresă Malla nu mi-au făcut impresia că se uită la bani. M-a surprins însă că i-au interesat lucrurile mele personale şi nu conţinutul servietei. E drept, nu aveam în ea hârtii deosebit de importante, dar asta ei nu aveau de unde s-o ştie.

- Şi sunteţi convins că nu v-au umblat şi în servietă?

- Absolut convins.

- Într-adevăr, nu au deschis şi servieta. Au procedat în conformitate cu instrucţiunile primite.

- Nu înţeleg, dar nici nu mă interesează. Cred însă că discuţia a deviat. Deşi scopul îl bănuiesc, vă cer totuşi să-mi spuneţi motivul pentru care mă aflu acuma pe acest vas.

- Domnule Bădilă, credeam că nu mă veţi pune în situaţia de a vă reaminti că acela care pune condiţii eu sunt, şi nu dumneavoastră.Nu sunt de loc de părerea dumneavoastră că discuţia a deviat. Mă interesează mult comportamentul oamenilor mei şi de aceea v-aş ruga să mă ajutaţi răspunzând cât mai detaliat întrebărilor pe care vi le voi pune. De acord?

- De acord! Şi oftă, făţarnic resemnat.

Namila de ceva nu era mulţumită în legătură cu felul cum se comportaseră perechea Johan-Malla, dar despre ce anume era vorba nu-şi putea da seama.

- Va să zică, el s-a recomandat Johan Ohlson. Şi ea?

- Malla.

- Malla şi mai cum?

- Atât: Malla.

- O găsiţi frumoasă?

- De ce mă întrebaţi? Oare ar putea să existe un bărbat care să n-o găsească excepţional de frumoasă?

- Aţi remarcat ceva deosebit la ea?

- În ciuda faptului că e o lepădătură, pare foarte serafică. Cred că izbuteşte foarte uşor să câştige încrederea naivilor.

- Dar el ce impresie v-a făcut?

- Ştiu eu ce să spun? În ciuda înălţimii sale de cocostârc, e totuşi un tip foarte prezentabil, foarte aristocratic. Bănuiesc - deşi nu-mi dau seama la ce le foloseşte - amândoi caută să pară cât mai bizari, mai excentrici.

- O ultimă întrebare, domnule Bădilă, care însă va necesita din partea dumneavoastră un răspuns cât se poate de detaliat. Vreau să-mi spuneţi cum aţi făcut cunoştinţă şi cum s-au desfăşurat lucrurile din prima clipă şi până când v-aţi despărţit. Fiindcă ei au coborât - aşa îmi închipui - înaintea dumneavoastră.

- Da, ei au coborât la Viena, şi eu la Berna.

- Vă ascult, domnule Bădilă. Vă rog însă să nu uitaţi recomandarea făcută. Cu amănunte, cu cât mai multe amănunte.

- Asta e tot? întrebă namila atunci când Ducu nu mai avu ce povesti.

- Tot! Şi acuma, îmi puteţi spune ce calificativ le-aţi da? Cum apreciaţi? Au lucrat bine sau foarte bine?

- Mediocru. Acesta e calificativul pe care îl merită.