Theodor Constantin - Căpitanul de cursă lungă

- Să vă explic!.. Vedeţi, pentru mine nimic nu este mai greu decât să explic de ce un lucru mi se pare aşa şi nu altfel. Mai ales, când se întâmpla ca cealaltă lume să vadă acel "ceva" exact invers decât mine.

- Şi se întâmpla deseori să vă găsiţi într-o asemenea situaţie, doamnă?

- În ultimul timp, nu. Fiindcă m-am obişnuit, chiar atunci când am o altă părere, să tac. Oamenii sunt intoleranţi. Intoleranţi pe toate planurile. Împotriva intoleranţei nu pot lupta decât oameni foarte tari şi foarte nepăsători de ei înşişi. Eu, însă, nu sunt în stare să explic de ce în anumite situaţii văd altfel decât cei mai mulţi oameni.

- Va să zică, nu-mi puteţi explica de ce o pensiune vă pare asemenea unui "azil de noapte" gorkian. Comparaţia mi se pare foarte interesantă şi regret că, singur, nu izbutesc să-mi dau seama dacă aveţi sau nu dreptate.

- Atunci să încerc să vă explic. Ştiţi, m-am referit la pensiunile particulare. Multe, puţine, câte or fi existând. Acuma, marea majoritate a celor angajaţi în producţie iau masa la cantine, la, restaurante-pensiune, la restaurante. Dar la o pensiune particulară? O primă caracteristică a unei asemenea pensiuni o constituie vârsta acelora care o frecventează. Vă afirm, din proprie experienţă, că, în mare majoritate, clienţii sunt oameni care nu mai sunt sau care aproape nu mai sunt tineri. O a doua caracteristică este aceea că toţi sau aproape toţi sunt oameni fără familie, care nu doresc sau care chiar dacă o doresc, îşi dau seama că nu au altă posibilitate decât să rămână singuri până la sfârşitul vieţii. Să nu întrebaţi din ce motive. Ele sunt multe. Viaţa fiecăruia aproape constituie un "caz".

- Si a dumneavoastră, doamnă?

- Pe mine nu mă exclud. Şi, vă rog să credeţi, nu ca să-mi dau importanţă. Mă refer în general la toţi acei ce iau masa la Lotte Dankner. De pildă, chiar la dumneavoastră. Dumneavoastră veţi mai veni o dată, de două ori, poate de ceva mai multe ori, dar nu mai mult. Dumneavoastră nu puteţi deveni un credincios client al pensiunii.

- De ce credeţi asta, doamnă?

- Fiindcă nu sunteţi un om singur. Fiindcă urâţi singurătatea şi nu se poate decât să vă displacă nişte oameni mucegăiţi, ca de-alde noi, pensionarii şi pensionarele doamnei Dankner.

- Trebuie să înţeleg că vă place singurătatea, doamnă?

- Aţi întrebat dacă mie, personal, îmi place singurătatea sau, în general, nouă celorlalţi?

- M-am referit la toţi.

- Poate că nu ne place. Celor mai mulţi dintre noi sigur că nu ne place. Asta e sigur. Dar nu putem scăpa de ea. E destinul nostru. Fiecare dintre noi locuieşte într-o cameră. Puţini, într-un apartament. Când ne întoarcem acasă, la prânz, seara, nu ne aşteaptă nimeni. Nimeni nu ne calcă pragul. Când vorbim, vorbim cu noi înşine, vorbim gândurilor noastre. Sau poate gândurile ne vorbesc, şi noi ne mărginim să ascultăm. Nu ştiu. Precis nu ştiu. Cei ce au un radio, ascultă muzică. Dacă n-au, ascultă frânturile sonore care ajung până în camera lor de la radioul vecinului din dreapta, din stânga, sau de deasupra. Când nici vecinul n-are radio, asculţi zgomotele străzii. Huruitul tramvaielor, mârâiala maşinilor, paşii oamenilor, trecătorilor, crâmpeie de conversaţii, un hohot de râs vesel. Pe urmă, vine somnul. Binefăcătorul, alinatorul!.. Îngrozitor ar fi dacă oamenii n-ar trebui să şi doarmă!.. Dimineaţa, la slujbă. Pe urmă, prânzul la pensiune. În general, de fiecare dată cam aceiaşi vecini de masă. Pe unii parcă i-ar goni din urmă duhuri necurate. Vin grăbiţi, înfulecă pe nemestecate, atât de repede, încât te apucă ameţeala când îi priveşti, şi o şterg ca nişte bezmetici. Cei mai mulţi însă nu se grăbesc. Iarna, mai ales. Beau o cafea, fumează o ţigară, stau la o şuetă. Fiecare caută să pară altfel decât este în realitate. Dacă vreţi, fiecare caută ca celălalt să nu observe drama lui personală. Nu se pot hotărî să plece, fiindcă vor să amâne clipa când vor fi acasă şi când se vor simţi cu adevărat singuri. Pentru cei mai mulţi dintre noi, sufrageria Lottei Dankner joacă un important rol social. Oamenii simt nevoia să iasă în societate, să se distreze în societate. Ei bine, pentru noi, clienţii permanenţi ai pensiunii Dankner, sufrageria suplineşte atât de fireasca nevoie omenească ca măcar o jumătate de oră să ne simţim în "societate". Dacă vreţi, să ne distrăm în "societate". Nu ştiu dacă am izbutit să vă explic exact ceea ce simt. Dar poate că acum înţelegeţi de ce am spus la început că pensiunea este un fel de "azil de noapte" gorkian. Fiindcă, domnule, chiar dacă n-o recunoaştem, suntem totuşi un fel de epave.

- Dumneavoastră lucraţi undeva? Prestaţi zilnic o muncă?

- Ce importanţă are asta? Pot să vă asigur că acolo unde lucrez munca nu suferă din cauza caracterului meu dificil. Dimpotrivă, sunt apreciată pentru conştiinciozitatea şi simţul de răspundere cu care muncesc. Aşa am fost caracterizată recent cu prilejul unei şedinţe de producţie.

Cornelia Melinte tăcu.

Discuţia alunecase totuşi pe alt făgaş decât acela dorit de el. Deşi o însoţise ca să afle câte ceva despre Lotte Dankner sau despre ciudatul Fredi, până acuma nu aflase nimic. Înnodă firul conversaţiei.

- Sper că nu vă supăraţi dacă am să vă spun că n-am putut constata nimic din cele ce aţi afirmat în seara asta.

- Nu vă înţeleg! La ce vă referiţi?

- Spuneţi că dumneavoastră, "permanenţii", simţiţi nevoia să vă distraţi o jumătate de oră în "societate". Oare înţelegeţi să vă distraţi tăcând?

- În seara asta a fost altceva...

- Altceva? Din ce cauză? Din cauza mea?

- În nici un caz. Din cauza lui Fredi. E un om...

- Ce fel de om? insistă Ducu.

- Un om imposibil.

- Vreţi să spuneţi că nu e sociabil?

- E un om groaznic. Cred că are sufletul schilodit.

- Bine, dar ce aveţi să-i reproşaţi?

Cornelia deschise gura să spună ceva. Dar când vorbi, Ducu avu impresia că ea spune cu totul altceva decât gândeşte.

- Din nou îmi cereţi să explic. V-am mai spus că nu mă pricep şi că de fiecare dată când încerc spun exact pe dos decât ceea ce doresc să spun.

- Adineauri aţi izbutit foarte bine să vă exprimaţi gândurile.

- Prezenţa lui mă inhibă. Ne inhibă pe toţi. Dacă cineva încearcă să lege o conversaţie cu vecinii lui , imediat Fredi plasează o ironie. Ironiile lui sunt strivitoare. Şi apoi, e atât de irascibil. Se înfurie din nimic. Ne temem toţi să nu-l supărăm.

- Nu înţeleg cum puteţi să vă temeţi de o stârpitură ca el. Când se înfurie e şi mai ridicol decât înainte.

- Nu aveţi dreptate. Aţi observat ce fel de ochi are? Când se uită la tine cu ochii lui spălăciţi, aproape fără gene şi cu dunga de fard a sprâncenelor care nu există, simţi cum îţi îngheaţă sângele în tine.

Ducu avu impresia că şi de data asta Cornelia Melinte spune altceva sau, în orice caz, mai puţin decât gândeşte.

Riscă întrebarea:

- Şi numai din cauza ochilor simţiţi că vă îngheaţă sângele în vine?

- Altceva ce ar mai putea să fie?

Vocea îi era însă vag nesigură.

- Doamna Dankner se lasă şi ea terorizată de Fredi?

- Ah, cu ea este altceva. În orice caz, ea nu se teme de el. Ei...

Cornelia Melinte tăcu, stânjenită cumva.

- De ce nu continuaţi, doamnă? Ei, ce?

- Se pare că între ei... Înţelegeţi... Se pare, că ei trăiesc împreună.

Ducu numai cu greutate se putu abţine să nu fluiere a mirare, aşa cum îi era obiceiul.