Theodor Constantin - Căpitanul de cursă lungă

- Va vorbi!

- Nu e chiar atât de sigur. Dacă ea a tăcut la timpul potrivit, înseamnă că a avut motive foarte puternice. Crezi că astăzi ele au încetat să existe?

- Unul din motive ar putea fi acela că a vrut să apere numele soţului ei.

- Ei, da! Ăsta ar fi un motiv. Şi altul?

- Să zicem că n-a vorbit fiind terorizată de Fredi. Nu mi-ai spus chiar tu că faţă de stârpitura asta şi astăzi are o frică bolnăvicioasă?

- Şi cum aş putea-o determina să nu-i mai fie frică de Fredi?

- Declinându-ţi calitatea, bătrâne.

- Crezi că aş proceda bine?

- Şi de ce nu?

- Poate că nu trebuie, încă nu trebuie ca ea să cunoască adevărata mea identitate.

- Vrei să spui că i-ar fi frică să vorbească de teama consecinţelor?

- Şi din cauza aceasta.

- Numai într-un singur caz, Ducule, numai într-un singur caz: dacă trebuie s-o includem şi pe ea pe lista suspecţilor.

- În definitiv, e un lucru chiar imposibil?

- Dar e absurd. Sau aproape absurd, Ducule!

- Măi băiete, eu nu ştiu încă ce a urmărit Mica ducându-mă la Pensiune. Nu ştiu sigur ce se ascunde înapoia fricii "superstiţioase" a Corneliei. Nu ştiu dacă nu mi s-a întins cumva o cursă. Tocmai de aceea, atâta vreme cât nu am toate atu-urile în mână, trebuie să fiu cât se poate de circumspect cu prietena mea Cornelia Melinte...Şi acum să trecem la altceva. Am adunat nişte informaţii despre Fredi.

- Interesante?

- După ce ai să iei cunoştinţă de ele, vom vedea dacă este sau nu cazul să-ţi scoţi pălăria.

- Dă-i bătaie, bătrâne!

...Şi Ducu îi relată cele ce cititorii vor afla din paginile imediat următoare.

***

Leonte Schiligiu - fostul jocheu Leonte Schiligiu - locuia tocmai în Bucureştii Noi, pe o străduţă, ale cărei case păreau a fi căsuţe pentru cei şapte pitici din poveste. Atunci când Ducu apăsă pe butonul soneriei de la poartă, Leonte Schiligiu se îndeletnicea cu jumulirea unei gâşte, pe care numai de puţin timp o sacrificase. (Nefiind însurat, Leonte Schiligiu se ocupa singur de treburile gospodăriei). - Pe mine mă căutaţi? întrebă cu o voce morocănoasă, ceea ce dovedea că nu-i prea plăcea să aibă de-a face cu oameni străini.

- Da, pe dumneavoastră. Vă rog să mă poftiţi în casă ca să putem sta de vorbă pe îndelete.

Leonte Schiligiu nu se hotărî uşor.

- Dar cine sunteţi? Nu vă cunosc şi nu-mi place să stau de vorbă cu dumneavoastră.

- Sunt de la miliţie.

Omul se întunecă mai întâi la faţă, pe urmă se lumină fals şi spuse, din vârful buzelor:

- Dacă sunteţi de la miliţie, atunci se schimbă socoteala.

Îl conduse în casă. Mobilă veche, dar de bună calitate. O sufragerie în stil florentin. În vitrină, veselă şi argintărie. Pe jos, un covor de Buhara veritabil.

- Am fost şi eu cineva, cu ani în urmă, explică el parcă în chip de scuză.

- Mda! Aşa se pare.

Replica vizitatorului îl linişti întrucâtva. Dacă spusese "aşa se pare", însemna că miliţianul nu ştia prea multe despre el sau, în orice caz, nu ştia cum de izbutise el, cu ani în urmă, să fie "cineva".

În realitate, Ducu ştia despre acela al cărui prag tocmai îl trecuse mult mai mult decât îşi putea acesta închipui. Ştia că Leonte Schiligiu începuse prin a fi jocheu şi în această calitate fusese neîntrecut în a "aranja" unele curse, de pe urma căror aranjamente atât el, cât şi oamenii cu care lucra se alegeau cu câştiguri grase. Cu banii câştigaţi de pe urma acestor lovituri "lucrate curat" îşi cumpărase două apartamente în plin centrul Capitalei şi pe deasupra îşi putuse permite luxul să întreţină o metresă foarte costisitoare, o vedetă la teatrul lui Tănase. Cum însă ulciorul nu merge de multe ori la apă, până la urmă, Leonte Schiligiu fu prins. I se interzise să mai alerge şi puţin a lipsit s-o păţească şi mai rău.

Ocupaţia prezentă a lui Leonte Schiligiu era aceea de portar la unul din marile restaurante. Dar sursa principală de venituri continua să fie tot cursele de cai. Cunoştea pe toţi jocheii, cu care se împrietenise la un pahar de vin, şi afla de la ei ce cai urmau să alerge, cum se prezentau la antrenamente, şansele fiecăruia. Cu ce afla de la alţii şi cu ce mai ştia el, izbutea dacă nu să câştige totdeauna, în orice caz să nu piardă sume importante. Din acest motiv, Leonte Schiligiu, pe care avatarul vieţii lui îl învăţaseră să fie mai puţin pretenţios, obişnuia să spună: "Mulţumesc lui Dumnezeu, dacă nu plouă, pică!"

- Dumneata ai fost jocheu pe vremuri, nu-i aşa? începu vorba Ducu.

- Am fost! Dar sunt mulţi ani de când m-am lăsat de meserie.

- Vrei să spui că sunt mulţi ani de când ai fost obligat să te laşi de meserie.

Leonte Schiligiu se încruntă fără voie:

- Dacă ştiţi, ce rost are să neg!..

- Sunt informat că şi după ce ţi s-a interzis să mai alergi ai continuat să ai legături cu jocheii. Mi se pare chiar că şi astăzi ai multe cunoştinţe printre ei. Este adevărat?

- Am!.. Ce vreţi!.. Unii joacă la loterie, alţii, "foiţe", alţii îşi cheltuiesc banii pe băutură sau cu femeile. Patima mea e cursele. Cum am un ban, acolo mă duc să-l spânzur. Dar e banul meu şi nu cred că-mi puteţi dovedi că cheltui bani necuveniţi.

- Nu te învinuieşte nimeni de nimic, fii liniştit. Vreau numai să-mi spui dacă cunoşti un jocheu cu numele de Ion Vasilescu.

- Ion Vasilescu... Ion Vasilescu!.. Desigur că l-am cunoscut. Vă referiţi la Ion Vasilescu nebunul, nu-i aşa?

- De ce îi spui "nebunul"? E o poreclă?

- Nu-i nici o poreclă. Îi spun aşa, fiindcă bietul om a înnebunit. L-au internat la Central. Dacă n-o fi murit, e şi acuma acolo.

- Când s-a întâmplat asta?

- Să fie vreo zece ani.

- Eşti sigur?

- Cum să nu fiu sigur. L-am cunoscut bine, deşi n-am lucrat cu el niciodată. Om fără noroc, săracu'! Aşa-i în viaţă. Într-o zi l-a trântit un cal şi i s-a întâmplat ceva la şira spinării. Abia l-au primit pe urmă ca grăjdar. De inimă rea, a început să tragă la măsea. Din asta i s-a tras nebuneala.

Ducu scoase din buzunar fotografia lui Fredi.

- Îl recunoşti?

Leonte Schiligiu luă în mână fotografia, o privi câtva timp, după care i-o restitui.

- Pe ăsta nu l-am văzut în viaţa mea.

- Nu-i Ion Vasilescu?

- Ăsta Ion Vasilescu? Da' de unde!

- Bine!.. Asta e tot. Cred că nu mai e nevoie să-ţi atrag în mod special atenţia că ceea ce am discutat rămâne între noi.

Ducu fu introdus la directorul adjunct al Spitalului Central.

- Tovarăşe director, am venit să vă cer o informaţie. Aş vrea să ştiu dacă a fost internat la dumneavoastră un pacient pe numele Ion Vasilescu, fost jocheu.

- Când a fost adus la noi?

- Nu ştiu exact. După informaţiile pe care le deţinem, se pare că acum vreo zece ani.

- Putem afla imediat.

Şi apăsă pe butonul soneriei. În birou intră o soră ceva mai în vârstă, cu ochelari şi cu un chip urât, urâţit şi, de o asprime, care era a sufletului.

- Tovarăşă Ioana, te rog să cercetezi dacă prin anul 1954 a fost internat la noi un pacient cu numele Ion Vasilescu, jocheu de meserie.

Sora părăsi biroul ţeapănă şi mută, aşa cum venise.

Se întoarse după aproape un sfert de oră.

- Tovarăşe director, am găsit. Ion Vasilescu a fost internat, într-adevăr, în 1954, în luna octombrie. Diagnosticul: delirium tremens. A părăsit spitalul în 1959, restabilit,

- Mulţumesc, soră!

- Pot pleca?

- Un moment, o opri Ducu. Puteţi să-mi spuneţi adresa pacientului?