Theodor Constantin - Căpitanul de cursă lungă

- Nu te-am întrebat. Poate preferai "rosbrat"?

- Nu, nu! Prefer şniţel vienez! Mulţumesc.

- Să ştii, madam Lotte, că nu mi-a plăcut şniţelul tău. A fost puţin cam prea prăjit, anunţă omuleţul.

- Uf, totdeauna nemulţumit, domnule Fredi. Dacă n-ai fi cel mai vechi client al meu, zău că nu ţi-aş mai da mâncare. Să mănânci numai o săptămână la restaurant şi să vezi cum ai să începi să preţuieşti mâncările mele.

- Dar cum puteţi spune că şniţelul nu e bun, se amestecă în vorbă Ducu vrând să câştige bunăvoinţa gazdei. E excelent.

Omuleţul se uită pentru prima dată la el, circumflexându-şi sprâncenele vopsite a mirare şi dispreţ. Acuma când îl privea direct, Ducu îşi dădea seama că ochii spălăciţi ai lui Fredi se uitau la el cu o privire rea.

- Nu te-am mai văzut pe aicea, domnule.

- Astăzi am venit pentru prima dată. Mi-a recomandat pensiunea o prietenă, şi nu regret. Nu vă supăraţi, dar vă afirm că un şniţel atât de bun nici la Athenée şi nici la Capsa nu se poate mânca.

- Parcă ştii dumneata, domnule, ce înseamnă un adevărat şniţel vienez!

- Desigur. Dumneavoastră, care sunteţi mai în vârstă decât mine, e normal să cunoaşteţi mai bine gustul adevărat al şniţelului vienez.

Şi în gând:

"Trebuie să mă împrietenesc cu stârpitura asta ridicolă".

Fredi însă nu-i mai răspunse. Începu din nou să oficieze. Mânuia cuţitul şi furculiţa cu multă şi aleasă îndemânare, ceea ce putea să însemne că nu totdeauna mâncase doar la pensiuni. Pe de altă parte, în comparaţie cu ceilalţi doi, omuleţul era elegant îmbrăcat. Stofa de culoare maro părea a fi de calitate, iar sacoul, care ar fi fost desigur prea strâmt pentru un băiat de treisprezece ani, era impecabil lucrat. Cămaşă albă, cravată maro închis, cu rare stropituri de culoarea frunzei crude.

Unul din hămesiţi, terminând de înfulecat compotul, se ridică de la masă şi, grăbit, părăsi sufrageria, de parcă l-ar fi mânat cineva din urmă cu biciul. Din prag, dădu un "bună seara" tot atât de repezit şi de grăbit ca şi el.

Femeia cu părul gri privi după el, privi uşa ce se închise în urma lui şi abia pe urmă îşi plecă din nou privirea în farfurie, dar nu mai înainte de a ofta.

"Ce naiba! Doar n-o fi îndrăgostită de hămesitul ăla cu mutră de şobolan, îşi spuse Ducu şi adăugă imediat. E prea frumoasă pentru unul ca el".

Femeia cu părul gri era într-adevăr frumoasă, în ciuda chipului palid, cu trăsături obosite, în ciuda ochilor ei trişti, cu cearcăne.

"Ce-o fi cu ea? se întrebă el. N-are încă cincizeci de ani, şi ai zice că de acum încolo nu mai aşteaptă nimic de la viaţă".

Omuleţul, terminând de cinat, se ridică.

- Sărut mâna pentru masă, madam Lotte!

- Să-ţi fie de bine, domnule Fredi.

Câteva minute mai târziu terminau cu toţii masa. Celălalt client al pensiunii îşi aprinse o ţigară. Acuma, după ce mâncase şi, probabil, se, săturase, pe chipul său gras, unsuros se aşternuse un aer de mulţumire calmă. Femeia cu părul gri îi ajută gazdei să strângă masa. Nimeni nu vorbea. Parcă se vedeau acum pentru prima dată, şi datorită unei împrejurări de nimeni dorită. Ai fi zis că, ignorându-se reciproc, abia aşteptau clipa să se despartă, mai înainte de a fi obligaţi să se cunoască.

- Doamnă Dankner, nişte cafele s-ar putea comanda? întrebă Ducu.

- Dacă doriţi...

- Mulţumesc, doamnă Dankner. Apoi către ceilalţi: Sper că îmi veţi face plăcerea de a vă putea oferi câte o cafea. Şi fiindcă nu ne cunoaştem încă, îmi permiteţi să mă recomand.

Strânse mâna lui Fredi, a omului cu faţa unsuroasă şi o sărută pe a femeii cu părul gri.

- Mă numesc Ion Vasilescu, se prezentă pocitania, Madam Lotte mă strigă Fredi, fiindcă aşa mi se spunea în trecut, pe vremea când eram jocheu.

- Numele meu este Hanganu. Valeriu Hanganu, se recomandă cel cu faţa unsuroasă.

- Cornelia Melinte, îşi spuse numele femeia cu părul gri, dar atât de încet, încât abia o auzi.

- Dumneavoastră unde lucraţi, tovarăşe? se interesă Hanganu, care avea o voce joasă şi aspră de bas.

- La Ministerul Afacerilor Externe. Dar dumneavoastră?

- Eu am o muncă puţin interesantă. Sunt merceolog.

Şi zâmbi, înroşindu-se ca şi când s-ar fi ruşinat că are o meserie atât de neinteresantă.

Ca nu cumva unsurosul să se simtă prost, Ducu încercă să fie amabil:

- Aveţi o muncă foarte concretă. Şi interesantă.

- În nici un caz atât de interesantă ca a dumneavoastră, replică unsurosul. Dacă lucraţi la Externe, înseamnă că sunteţi în miezul problemelor. Şi apoi posibilitatea de a cunoaşte şi alte ţări...

- Într-adevăr, acesta e un avantaj, recunoscu Ducu cu o modestie făţarnică.

- Câţi ani aveţi, domnule Mănăilă? întrebă Lotte Dankner.

- Patruzeci şi trei, doamnă.

- Sunteţi încă tânăr. Aveţi tot viitorul în faţă.

- Dumneavoastră aţi călătorit în străinătate? întrebă Ducu pe Fredi.

Toţi vorbiseră, în afară de el. Acesta îşi bea tacticos cafeaua privind parcă absent fumul de ţigară. Din întreaga sa măruntă făptură se degaja un dispreţ evident, pe care nu se obosea să-l ascundă. Parcă toţi ceilalţi, inclusiv gazda, erau nişte larve care îi produceau pur şi simplu silă. Ducu nu-şi putea da seama dacă aceasta era poză sau într-adevăr Fredi li dispreţuia.

Fredi, înainte de a-i răspunde, îi învrednici cu o privire, distrată, neutrală.

- Până acuma n-am avut norocul acesta... Şi cred că pe viitor cu atât mai puţin.

După aceea, plimbă drojdia cafelei pe pereţii ceşcuţei şi, dintr-o dată, o întoarse cu faţa în jos pe farfurioară.

- Eu, madam Lotte - i se adresă ca şi când ceilalţi nu s-ar fi aflat în încăpere - mă duc să-mi ghicesc în cafea. Noapte bună!

Se pregătiră şi ei de plecare.

Lotte Dankner parcă atâta aşteptase. Le deschise grăbită uşa vestibulului.

Hanganu se despărţi de ei imediat ce ajunseră în stradă.

- Eu o iau încoace. Noapte bună!

- Noapte bună, domnule Hanganu.

- Dumneavoastră cu ce tramvai mergeţi acasă? o întrebă Ducu pe Cornelia Melinte.

- Merg pe jos. Stau foarte aproape.

- Îmi permiteţi să vă însoţesc?

- Dacă vă face plăcere. De altfel, prea mult nu veţi avea de mers.

- Ştiţi, îmi închipuiam cu totul altfel o pensiune.

- Serios? Adică, în ce fel v-o închipuiaţi?

- Cum să vă explic? Eram convins că cei ce locuiesc, sau numai iau masa într-o pensiune, sunt mai legaţi, ei între ei, mai comunicativi. Mă uitam la dumneavoastră şi aveam impresia că pentru prima dată vă găseaţi adunaţi în jurul acelei mese. Dumneavoastră de când frecventaţi Pensiunea Dankner?

- De vreun an şi ceva. Mai exact, de un an şi jumătate.

- Atunci înseamnă că-i cunoaşteţi pe toţi clienţii doamnei Dankner.

- Pe cei constanţi. Mulţi vin o dată, de două ori şi pe urmă nu-i mai vezi.

- Desigur, la cei constanţi m-am referit. Spuneţi-mi, sunt cu toţii tot atât de... puţin sociabili ca domnul Fredi?

- Nici unul nu e atât de ciudat ca el.

Corneliei Melinte nu-i făcea plăcere să vorbească despre omuleţ. Ducu înţelese din felul cum se încruntase. Dar nu se lăsă.

- Asta înseamnă că, într-o măsură mai mică, mai sunt şi alţii?

- Poate că, în felul său, fiecare dintre noi este un pic ciudat. O pensiune, dragă domnule, este un fel de "azil de noapte" gorkian. Nu credeţi?

- Nu ştiu!.. Nu m-am gândit niciodată. Fiţi amabilă şi explicaţi-mi şi mie pe ce vă bazaţi această părere?