Theodor Constantin - Căpitanul de cursă lungă

Ducu nu-i răspunse. Îl năpădiră amintirile. De atunci trecuseră nişte ani buni. Vreo nouăsprezece. Era în iulie o mie nouă sute patruzeci şi cinci. Abia sosise de pe front, din Cehoslovacia cu unitatea. De la gară, s-a dus direct în mahalaua Mascaralei să-l îmbrăţişeze pe Fane; Fane, prietenul său, singurul său prieten. Rude nu avea. Mamă-sa murise. Murise şi unchiul Iancu.

Prima care l-a zărit atunci când a apărut în capul străzii a fost mătuşa Brânduşa.

- Uite că s-a întors de pe front Ducu a' lu' răposatu' Andrei, viu şi nevătămat.

- Sărut mâna, mătuşă Brânduşa, şi bine te-am găsit.

- Bine ai venit, Ducule. Haide, vino la mătuşa să te îmbrăţişeze.

L-a îmbrăţişat. Ochii îi lăcrimară. Lăcrimară şi ochii celorlalte femei din mahala când îl îmbrăţişară.

- Unde-i maică-ta, fie-i ţărâna uşoară, să te vadă cogeamite ofiţerul, se căina ţaţa Lisaveta, impresionată de tresele lui de locotenent.

Numai ţaţa Leonora, mama lui Fane, îl îmbrăţişa fără să lăcrimeze. Şi nu lăcrima, fiindcă ţaţa Leonora avea inima bărbată.

- E acasă Fane, ţaţă Leonora?

- Nu-i, Ducule. Îl găseşti la Judeţeană. Acuma Fane e acasă doar musafir.

L-a căutat la Judeţeană. Fane era în şedinţă. Multe şi lungi mai erau pe atunci şedinţele. L-a aşteptat până s-a plictisit. A plecat de acolo la cimitir, la mormântul părinţilor săi. În drum, a cumpărat flori. Multe flori, fiindcă maică-si mult îi mai plăcuseră florile.

Şi cum trecea pe aleea principală, o cruce mare, de marmură albă, care înainte nu fusese acolo, îi atrase atenţia. Se apropie să citească inscripţia de pe monument.

CATINA SACHELARIE

15 iunie 1920 - 10 octombrie 1944

Dar încă mai înainte de a citi inscripţia, privirile îi fură atrase de fotografia mare, ovală, emailată. Chipul din fotografie era al Catinei. Va să zică, în timp ce el se afla pe front, Catina murise. Mai târziu, interesându-se, aflase că se sinucisese. Lumea zicea că din dragoste. "Decepţie sentimentală", explicase o gazetă locală, curând după aceea autodizolvată.

Frumosul monument fusese comandat la Atelierul de sculptură funerară al domnului Sotir Sotirescu, naivul pietrar căruia Rocambole îi vârâse în cap că este "artist", de către acela din pricina căruia ea îşi pusese capăt zilelor. (Cel puţin aşa se zvonise în mahala). Ducu însă fusese convins că ea îşi pusese capăt zilelor, fiindcă se temuse să nu se afle legătura ei cu Walther, mai ales se temuse de el, Ducu.

Vrând să ştie dacă acela care ridicase cu bani grei monumentul pentru Catina, tocmai acolo la vedere, pe aleea principală, cunoştea adevăratul ei trecut, îl căutase, fără însă a-i da de urmă. Până la urmă, află că plecase în ţara lui, Turcia, pe un vas.

Trecuseră de atunci nouăsprezece ani, în care timp el fusese convins că Catina îşi pusese capăt zilelor ca să nu fie nevoită să dea socoteală într-o zi pentru ticăloşiile şi trădările ei.

Şi iată, după atâţia ani, afla că se înşelase amar. Catina se numea acum Tina Păduraru. Totul fusese o înscenare pusă la cale dinadins ca să i se piardă urma. Mormântul din cimitirul oraşului său natal, străjuit de impunătorul monument de marmură albă, era gol sau poate odihnea osemintele cine ştie cărei biete necunoscute. Catina "murise" şi în locul ei apăruse Tina Păduraru. La adăpostul noii sale identităţi Catina continua să desfăşoare vechea, ticăloasa şi criminala ei meserie.

- Ducule, nu cumva te înşeli?

- Aş vrea să ştiu şi eu dacă mă înşel sau nu. În mod normal, monumentul funerar ar trebui să constituie o dovadă certă că Tina Păduraru nu-i Catina. Dar din partea uneia ca ea nu este de loc exclus să se fi "înmormântat" ca să i se piardă orice urmă. Dar dacă totuşi mă înşel, şi e Aspasia?

- Asemănarea e atât de mare?

- Foarte mare.

- Totuşi, diferenţa de vârstă...

- Poftim! Stabileşte tu vârsta - se supără Ducu - după chipul ăsta tumefiat.

- Ai dreptate, bătrâne. Nu te aprinde. Dacă există măcar un procent de bănuială că Tina Păduraru este de fapt Catina, hai să ne gândim: când crezi că a ieşit din nou vipera în drum?

- Măi băiete, deocamdată nu sunt în stare să trag vreo concluzie şi cu atât mai puţin să răspund întrebărilor tale. Firele atâta s-au încâlcit, încât nu mai ştii de care să tragi. Dacă e Catina, trebuie să tragem de un anumit fir, dacă e Aspasia, de altul. Şi dacă nu tragem de acele care trebuie, riscăm ca firele să se încurce şi mai rău. Ba, riscăm să stricăm totul. E Catina? Ce ştim despre ea? Ştim că şarpele a ieşit din nou la drum. Dar unde? În ce scop? E din Bucureşti, dar a stat trei luni la Galaţi. În ce scop? Pleacă în munţi cu geologii, şi în lipsa ei "profesorul" o caută cu o telegramă. De ce a plecat cu geologii, de vreme ce expediţia nu prezenta un interes prea mare? Cine a trimis-o acolo? S-a dus de capul ei? Ce legături există între ea şi "profesor"? Ce interes are ea sau au ea şi "profesorul" să culeagă informaţii despre Champignon, în cazul când la el se referă telegrama? Mai vrei şi alte întrebări? Pot să-ţi mai torn încă o sută de întrebări. De răspuns însă nu sunt în stare să-ţi răspund la nici una. E Aspasia? Gândeşte-te numai câte alte întrebări se pot naşte dacă acceptăm această ipoteză.

- Tocmai de aceea nici nu vreau să mă gândesc. Eu, Ducule, sunt hotărât să încep prin a căuta acul în carul cu fân.

- Ceac?

- Pe individul cu mustaţă. Pe acela care a ucis-o. Pe Aspasia? Pe Catina? Mă gândesc la Fuiorescu. Nu cumva individul cu mustaţă e tocmai el? E drept, vârsta nu se potriveşte. Totuşi...

- Imposibil. Fuiorescu nu s-a mişcat din Bucureşti. De altfel, acuma, pe mine mă preocupă mai mult de ce a fost ucisă, şi nu cine i-a făcut de petrecanie.

- Bătrâne, nu pune carul înaintea boilor.

- Nu-l pun de loc. După părerea mea, ca să nu batem pasul pe loc, ar trebui să ştim, în prealabil, de ce a omorât-o. Sau, cel puţin, să emitem o ipoteză care să reziste măcar la treizeci de "de ce"-uri care îmi vin numai acuma în minte.

- O explicaţie destul de plauzibilă pot să ţi-o furnizez chiar eu.

- Dă-i drumul!

- Mustăciosul a lichidat-o ca să scape de ea. Ce, parcă o singură dată s-a întâmplat ca spionii să se lichideze ei între ei?

- Măi băiete, în cazul acesta este altceva.

- Ce înţelegi prin "altceva"?

- Altceva!

- A fost sau n-a fost curăţată? insistă Bogdan.

- A fost!

- Atunci? Măi Ducule, mi se pare că tu ai început să visezi cai verzi pe pereţi.

- Visez, pe naiba! Mi se pare, mânzule, că de la o vreme tu gândeşti cu încetinitorul. Măi, pe tine nu te încurcă cele două telegrame?

Bogdan se încruntă şi din nou începu să-şi trosnească degetele.

- Parcă ar fi ceva cu telegramele acelea. Dar nu ştiu de care fir să apuc. Tu tragi de vreunul?

- Trag, dar încet, fiindcă mi-e teamă să nu se rupă.

- Ei?!

- Uite, eu am să-ţi pun întrebări, şi tu încearcă să-mi răspunzi. Poate că, la sfârşit, vom izbuti să facem un pas înainte. De acord?

- Dă-i bătaie, bătrâne!

- De ce crezi tu că a acceptat - să zicem - Catina propunerea găgăuţului de geolog?

- Pentru una ca ea nici că se putea o mai mare pleaşcă. Ştii doar că agenţilor le lasă gura apă atunci când aud de prospecţiuni geologice.

- Bun! Dar din cele ce am aflat reiese că echipa condusă de geologul Dobre îşi propunea nişte obiective modeste. În acest caz, de ce s-a mai angajat Catina?