Theodor Constantin - Căpitanul de cursă lungă

- Eşti sigur, moşule? insistă Bogdan.

- Cum să nu, măi tovarăşe. Sunt eu bătrân, dar ochii îmi sunt încă tineri. Muierea, adică doamna - se corectă el imediat - avea nădragi cafenii şi o flanelă verde. Am văzut-o când urca. Eu eram, uite colo, lângă copacul cela. Stam şi mă odihneam. Mergea încet şi privea tot timpul în jos, parcă se gândea şi se tot gândea.

Va să zică urcase spre Movilele. Venise, probabil, cu trenul până la Vărzăreşti. Pe urmă o pornise pe jos, prin defileu, trecuse pe la carieră şi de acolo începuse să urce spinarea dealului pe o potecuţă. Potecuţa şerpuia în fel şi chip, dinadins ca urcuşul să fie cât mai puţin obositor.

- Şi unde crezi, moşule, că s-o fi dus?

- Păi, unde în altă parte decât la "Prăpăstiile". Acolo se duc toţi orăşenii. Eu, chiar m-am mirat când am văzut-o, fiindcă era o zi mohorâtă. Trăgea a ploaie, şi chiar a plouat înspre prânz. Dar n-ai întrebat matale la Pricop?

- Cine-i Pricop?

- Păi cine să fie! Un om de aici, de la noi, Ca mine de pildă. Te-am întrebat dacă ai stat de vorbă cu el, fiindcă, dintre toate, gospodăria lui e cea mai răzleţită, tocmai hăt acolo în dreapta dâmbului. De aici, casa nu se vede, dar dacă mai mergi puţin îţi apare înaintea ochilor. Acolo obişnuiesc să facă popas toţi câţi urcă până aici ca să vadă "Prăpăstiile".

Bogdan şi sublocotenentul trecuseră pe acolo, dar nu găsiseră acasă decât copiii, un băieţel de şase ani şi o fetiţă de patru.

- Ei, ce zici, tovarăşe sublocotenent? Mai facem o dată drumul până la casa lui nea Pricop?

- Dacă socotiţi necesar...

Pe Bogdan începuse să-l cam enerveze pasivitatea sublocotenentului, dar se abţinu.

- Ştii, moşule, noi am trecut pe acolo, dar nu erau acasă decât copiii.

- Atunci, musai să staţi de vorbă cu Gligore sau cu Profira, muierea lui. Ar fi de mirare dacă n-ar fi trecut pe acolo doamna de s-a prăpădit alunecând pe stânci.

Mulţumind bătrânului, cei doi ofiţeri făcură calea întoarsă. Când ajunseră, găsiră tot numai copiii. Abia după vreo oră se întoarse şi Pricop de la moară, cu un sac de mălai.

Bogdan nu avu de ce să regrete oboseala. Gazda confirmă că, într-adevăr, în ziua respectivă "răposata" poposise la locuinţa lor.

- A intrat în ogradă şi mi-a cerut o cană cu apă. Aşa fac toţi. Urcuşul îi oboseşte şi-i însetează. I-am dat o cană cu lapte. Toţi cer apă, dar dacă le dai lapte nu te refuză. Laptele li-i mai de folos decât apa, iar mie îmi prind bine cei câţiva lei pe care îi câştig din vânzarea lui. Cine n-are nevoie de bani! Săraca, era tare însetată şi tare obosită. A băut laptele, s-a odihnit cât s-a odihnit şi a plecat mai departe cu celălalt.

- Cu care "celălalt"?

- Am uitat să vă spun că înaintea ei, cam cu vreo jumătate de oră, picase un domn. Un domn de la Bucureşti. Unul care vorbea, vorbea de te ameţea. Dar simpatic şi glumeţ. Am râs într-o jumătate de oră cât nu râd într-un an întreg. Cu domnul acesta vesel şi glumeţ răposata se cunoştea dinainte, deşi se prefăceau amândoi că nu s-au văzut în viaţa lor.

- Eşti sigur? întrebă Bogdan.

- În foc n-aş putea pune mâna. Dar mie aşa mi s-a părut.

- Vrei să spui că s-au ferit ca dumneata să observi că ei se cunosc dinainte?

- Poate că de aceea. Dar poate că erau certaţi dumnealor.

Presupunerea lui Pricop îl făcu pe Bogdan să ciulească urechile.

- Certaţi? Ce te face să crezi că erau certaţi? Te bazezi pe ceva când spui lucrul acesta sau ţi-ai dat aşa, cu presupusul.

- Ştiu eu ce să spun!.. Poate că s-au purtat aşa, nu neapărat ca eu să nu-mi dau seama că se cunosc dinainte. Dar poate că erau certaţi...

- Certaţi? se miră iarăşi căpitanul.

- Tovarăşe, că ei se cunoşteau dinainte, asta e pentru mine clar ca lumina zilei. Dar dacă s-au prefăcut că nu se cunosc sau dacă erau certaţi, asta nu mai ştiu. Însă ori una, ori alta sigur că a fost.

- Care-i părerea dumitale, tovarăşe Pricop? Au nimerit oare întâmplător la dumneata cam în acelaşi timp?

- Ce întâmplător, tovarăşe! Sigur că el a aşteptat-o. Altfel de ce mi-ar fi îndrugat atâtea verzi şi uscate? Dacă n-ar fi aşteptat-o, şi-ar fi văzut de drum, aşa cum fac toţi ceilalţi.

- Păi, ziceai că erau certaţi. Cum e posibil să-şi fi dat întâlnire, de vreme ce erau certaţi?

- Uite, măi tovarăşe. Eu sunt ţăran şi nu prea umblat prin lume. Dacă mă iei la întrebări ce şi cum a fost cu cei doi, multe nu ţi-aş putea spune. Ascultă însă la mine ce-ţi spun. Şi dacă mi-ai tăia capul, eu tot aş crede că se cunoşteau dinainte. Gândeşte-te şi matale. Pe aici nu vin orăşeni decât în iulie, în august şi până pe la jumătatea lui septembrie, însă de când mă ştiu, unul nu mi-a trecut pragul în octombrie. Şi atunci te întreb pe matale: nu-i de mirare că anul ăsta, au picat amândoi, în aceeaşi zi şi cam în aceeaşi oră?

"Isteţ românul!" îşi spuse Bogdan.

Pe urmă, tare:

- Da, e de mirare, tovarăşe Pricop... Şi ce s-a mai întâmplat după aceea?

- Au stat ce-au stat şi au plecat.

- Împreună?

- Nu! Mai întâi ea, şi după vreo zece minute, un sfert de oră, el. Cred că ea l-a aşteptat ceva mai departe.

- Ce te face să crezi că l-a aşteptat?

- Îmi dau şi eu cu presupusu'. Că de la o vreme începură să şuşotească, Dumnezeu ştie ce. Scurt timp după aceea, ea a plecat.

- Poţi să-mi descrii cum arăta bărbatul?

- Păi, eu zic, tovarăşe, că avea ceva mai mult de patruzeci de ani. Voinic şi bine legat. Purta ochelari. Avea mustaţă. Când vorbea, cam mânca pe r .

- Şi cum era îmbrăcat? întrebă apoi.

- Purta canadiană din foaie de cort şi pantaloni "bleomarin" de schi. Era încălţat cu bocanci, în cap purta o caschetă tot "bleomarin", cu cozorocul lat.

- Când s-a întors de la "Prăpăstiile" n-a mai trecut pe la dumneata?

- Ce, era el prost? Eu, tovarăşe, nu-s de la miliţie. Dar mă gândesc aşa cu mintea mea că ăla, dacă a voit, a putut să-i facă de petrecanie.

- Serios? se miră Bogdan prefăcut. Cum?

- Cum? Simplu, tovarăşe. I-a făcut vânt în prăpastie.

Aceasta era şi opinia lui Bogdan.

Începuse să burniţeze. Sufla în acelaşi timp şi un vânt rece, prevestitor de vreme proastă. Şoseaua asfaltată strălucea ca o oglindă. Bogdan conducea cu prudenţă şi sub optzeci de kilometri, cu toate că dorea să ajungă cât mai repede ca să-l pună la curent şi pe Ducu.

Pe Ducu îl găsi la sediu.

- În sfârşit, bine că ai venit!

- În sfârşit, bine că te-am găsit!

- Ei?

- Exact ce-am prevăzut, bătrâne. Tina Păduraru a fost asasinată.

- Asasinată? După cum îmi amintesc, rezultatul expertizei medico-judiciare...

- Exact!.. Expertiza medico-judiciară nu trage concluzia că este vorba de o crimă. Dar ştii de ce? Pentru că asasinul n-a înjunghiat-o, n-a împuşcat-o şi nici n-a otrăvit-o. S-a scăpat de ea mult mai uşor. A împins-o, pur şi simplu, în prăpastie. Poftim şi fotografia victimei.

Fotografia nu spunea mare lucru, deoarece, în cădere, chipul ei fusese mutilat. Cu toate acestea, Ducu o examina cu multă atenţie.

- Asta-i, Bogdane? întrebă el după câtva timp.

- Da, bătrâne. Dar de ce faci mutra asta?

- Măi băiete, Tina Păduraru ar putea să fie...

- Cine, mă?

- Tanti Aspasia.

Bogdan fluieră a mare mirare.

- Ea, mă?

- Dar ar putea să fie şi Catina. Ţi-am povestit de Catina. Ticăloasa aia, care...

- Ducule, mi se pare că tu te-ai stricat la cap.