Theodor Constantin - Căpitanul de cursă lungă

Pe urmă, tare:

- În ce împrejurare aţi cunoscut-o pe Tina Păduraru?

- Am cunoscut-o astă-vară, la Tuşnad.

- Îşi petrecea şi ea acolo concediul?

- Da! De fapt, era numai în trecere. Călătorea cu un bilet circular. Deşi n-a stat la Tuşnad decât patru zile, ne-am împrietenit.

- Pe urmă, v-aţi reîntâlnit, unde?

- La Galaţi! Îmi dăduse adresa. Când am revenit din concediu, i-am scris câteva rânduri. I-am scris că mi-ar face mare plăcere dacă ar accepta să ieşim într-o seară împreună. A fost de acord. Ne-am mai văzut apoi de câteva ori. Abia acuma ne-am împrietenit cu adevărat. Pe urmă, când a trebuit să plec pe teren, i-am cerut şi ei să vină. A primit fără să fie prea încântată. Dar după aceea, munca de geolog începuse s-o intereseze: o găsea pasionantă.

- Cred şi eu!

Geologul din nou îl privi bănuitor, fiindcă din nou nu ştia dacă vorbise sau nu serios.

- Credeţi că avea motive speciale? întrebă cumva stânjenit.

- De ce neapărat motive speciale! Pur şi simplu, fiindcă, într-adevăr, munca dumneavoastră, a geologilor, este interesantă şi pasionantă. Spuneţi-mi cum de a putut să accepte propunerea? A demisionat de unde lucra sau nu are nici o ocupaţie?

- Este pensionată din motive de boală.

- Atunci se explică. Încă o întrebare. De fapt, două. Prima: Unde locuieşte în Galaţi?

- Strada Turtureanu 17.

- A doua şi ultima: Când a plecat atunci, noaptea, şi-a luat tot bagajul?

- Nu!

- În cazul acesta, îmi veţi permite să-i cercetez bagajele.

- Mă rog! Dacă socotiţi că e necesar...

- Tovarăşe geolog, nu sunt obişnuit să fac decât numai ceea ce este absolut necesar.

Dar cercetarea geamantanului Tinei Păduraru nu-i fu de nici un folos.

- Dă-i bătaie! Ne întoarcem la Galaţi, îi spuse Bogdan şoferului.

Se ghemui într-un colţ şi îşi aprinse o ţigară. Bogdan nu era fumător. Se putea întâmpla să treacă şi săptămâni întregi fără să pună în gură măcar o ţigară. Erau însă împrejurări cu totul neobişnuite, când simţea nevoia să fumeze. Ţigara - zicea el - îl ajuta să pună ordine în încâlceala gândurilor, în asemenea împrejurări totdeauna năvalnice. De data asta ţigările nu-i fură de nici un folos, deşi până la Galaţi dădu gata un pachet întreg.

Curând după ce ajunse în oraş, un lucrător de la miliţia regională se prezentă la casa cu numărul 17, de pe strada Turtureanu. Poarta era încuiată. Un câine lup, cu ochi răi şi injectaţi, începu să-l latre cu o voce răguşită, smucindu-se în lanţ.

- Pe cine cauţi matale, tovarăşe? întrebă proprietăreasa casei, o femeie bătrână, fostă profesoară.

- Aicea locuieşte tovarăşa Tina Păduraru?

- Aicea, dar acuma nu-i acasă.

- La ce oră o pot găsi?

- N-aş putea să-ţi spun nici ora şi nici ziua, tovarăşe. Dumneaei este plecată din oraş.

- Da? Ce păcat! Şi de mult timp lipseşte?

- Păi, să fie vreo trei săptămâni. Da' matale ce treabă ai cu ea?

- Eu sunt de la telefoane. Are un aviz pentru deseară la ora douăzeci.

- Dacă nu-i în oraş!..

- Şi de întors, nu ştiţi când se întoarce?

- Nu aşa curând. Peste vreo două luni. A plecat cu nişte geologi pe teren.

- Şi de atunci n-a mai dat pe acasă?

- Nu! Şi nici măcar nu mi-a trimis o ilustrată de pe acolo pe unde umblă. Şi doar mi-a promis.

- Dacă v-a promis, are să vă trimită. Atunci cu avizul... Am să anunţ că lipseşte din localitate. Bună ziua!

Peste o jumătate de oră, sună la sonerie Bogdan, întrebarea fu aceeaşi.

- Pe cine cauţi matale, tovarăşe?

- Pe dumneavoastră. Vreţi să deschideţi?

- Dar ce treabă ai matale cu mine?

- Deschideţi şi am să vă explic. Sunt de la miliţie.

Abia acum se hotărî bătrâna să deschidă.

- Poftiţi în casă.

Înăuntru, Bogdan explică scopul vizitei sale. Se primise de la şeful echipei de geologi o reclamaţie precum că Tina Păduraru dispăruse cu vreo zece zile, în urmă.

- Doamne, numai să nu i se fi întâmplat vreo nenorocire.

- Nu credem să se fi întâmplat aşa ceva. Dar noi suntem datori, de vreme ce am fost sesizaţi, să cercetăm. De cât timp lipseşte?

- De trei săptămâni. Mi-a spus că însoţeşte o echipă de geologi, în munţi.

- Şi de atunci n-a mai fost pe acasă?

- Nu!

- Sunteţi sigură? Poate în lipsa dumneavoastră...

- Eu nu lipsesc niciodată de acasă, tovarăşe.

- Cine vă face cumpărăturile'?

- Mi le fac singură.

- Vedeţi! Poate că în lipsa dumneavoastră.

- În maximum o oră, dimineaţa? Nu, tovarăşe, nu cred. Dacă în lipsa mea ar fi dat pe acasă, oricât de grăbită era, tot m-ar fi anunţat măcar prin câteva rânduri. Ţine mult la mine.

- Atunci, probabil că n-a mai dat pe acasă. Aş vrea să arunc o privire prin odaia chiriaşei dumneavoastră.

Bătrâna îl conduse. Camera Tinei Păduraru era la capătul celălalt al unui vestibul, destul de lung şi de îngust. Cum deschideai uşa, ceea ce îţi atrăgea de la început atenţia era ordinea şi curăţenia care domneau pretutindeni.

Percheziţia dură mult. Dar într-o asemenea treabă graba este păgubitoare. Aproape de prânz, dezamăgit, Bogdan îşi spuse, trosnindu-şi degetele plictisit şi obosit.

"Acuma chiar că nu mai am unde să mai caut. Madam Tina probabil că nu a ascuns nimic aici, nimic din ceea ce ar putea-o compromite".

Bătrâna îi aduse pe o tăviţă o ceşcuţă cu cafea şi un pahar cu apă.

- Nădăjduiesc, tovarăşe, că nu mă veţi refuza.

Cafeaua era bine venită.

- Stă la dumneata de mult? întrebă Bogdan în timp ce-şi bea cafeaua.

- De vreo două luni. Am înscris-o ca flotantă, fiindcă e din Bucureşti.

- Aşa! Şi în aceste luni ce fel de viaţă a dus?

- Dacă vă referiţi la bărbaţi, vă spun cu mâna pe inimă că n-am avut motiv să mă plâng de ea. E o femeie foarte aşezată. De altfel, nici nu mai e chiar atât de tânără.

- N-o vizita nimeni?

- Nimeni.

- Vreo prietenă, vreo cunoştinţă?

- Nimeni. Absolut nimeni.

Ducându-se să pună ceşcuţa pe tăviţa de pe o măsuţă, ochii lui întâlniră nu ştiu pentru a câta oară cutia cu piesele de şah.

- Cutia de şah este a dumneavoastră?

- Nu, a domnişoarei.

- Şi ce nevoie are de ea domnişoara, de vreme ce n-o vizitează nimeni?

- Juca singură şah.

Bogdan ciuli urechile imediat.

- Spuneţi că juca singură şah?

- Singură. De ce vă miraţi? Unii nu fac ore întregi pasienţe? Fiecare om cu ciudăţeniile lui. Şi apoi, asta era, ca să zic aşa, meseria ei. Ticluia probleme, pe care le trimitea la o revistă de şah din Bucureşti.

- Trebuie că e tare inteligentă chiriaşă dumneavoastră. Cu toate că sunt un foarte bun jucător de şah, nu mă pricep la o asemenea treabă.

- Într-adevăr, dumneaei e foarte deşteaptă.

- Aş avea o rugăminte la dumneavoastră.

- Spuneţi, tovarăşe!

- Să-mi împrumutaţi, contra chitanţă, pentru douăzeci şi patru de ore cutia asta de şah.

- În regulă, tovarăşe.

Pasiunea Tinei Păduraru pentru problemele de şah îl intriga.

CAPITOLUL VIII

Bogdan examina cu o lupă puternică, una câte una, figurile de şah. Se ocupa cu această treabă de mai multă vreme şi, cu toate acestea, cuta dintre sprâncene, care se săpa acolo numai atunci când era nemulţumit, nu dispăruse, ceea ce însemna că examinarea îndelungă a pieselor de şah încă nu dăduse rezultatul scontat. Piese asemănătoare puteai cumpăra şi o duzină de la oricare din magazinele ce vindeau asemenea articole. Erau noi, parcă abia ar fi fost cumpărate. Dacă, într-adevăr, Tina Păduraru se îndeletnicea cu elaborarea de probleme, de ce piesele arătau de parcă abia fuseseră cumpărate de la magazin?