Theodor Constantin - Căpitanul de cursă lungă

- Ai ieşit şi tu o dată cu ceilalţi salariaţi.

- Exact. M-a zărit imediat. Eu însă m-am prefăcut că n-o observ. Acolo e şi staţia de troleibuze. S-a urcat în 85. M-am urcat şi eu. Am "descoperit-o" abia după câteva staţii. "Mica, tu? Ce bine îmi pare că te întâlnesc, m-am bucurat eu. De unde vii?". "De la o prietenă. Dar tu de unde vii?" "De la slujbă, de unde vrei să vin la ora asta?"

Ei, n-am să-ţi reproduc acum tot ce i-am spus şi ce mi-a răspuns. Am invitat-o la masă. În restaurant, ca s-o scutesc să mai continue verificarea, dintr-o dată mi-am amintit că trebuia să dau un telefon undeva. Ghinion însă. Nu găseam şi pace hârtia pe care îmi însemnasem numărul de telefon. Tot căutând-o şi scoţând din buzunar portofelul şi diverse alte carnete, la un moment dat am "scăpat" pe masă "legitimaţia" de intrare în minister. Bineînţeles n-am observat. M-am scuzat şi am dat fuga să telefonez. În lipsa mea, Mica nu a putut rezista tentaţiei. A luat legitimaţia, a deschis-o şi astfel s-a putut convinge că lucrez în cadrul ministerului.

Trebuie să-ţi spun că după aceea a devenit şi mai tandră. Atât de tandră, încât atunci când a trebuit să ne despărţim, m-a întrebat dacă ne vedem şi deseară. Ei bine, ce crezi că i-am răspuns?

- Habar n-am!

- I-am răspuns aşa, băieţaş: "Dragă fată, dacă te mulţumeşti cu o friptură şi o sticlă de bere, ne putem vedea şi deseară. Ţi-o mărturisesc cinstit: nu prea sunt în franci. Până mă achit de datorii - ştii, taxa vamală pentru maşină - o duc cam zgâriat. Prietenul meu - adică tu - e el băiat bun, dar vrea banii. El m-a împrumutat. Parcă ţi-am, spus. De altfel, îl înţeleg. Are şi el nevoie. E mai tânăr decât mine şi vrea şi el să trăiască. Naiba să-i ia de bani! Dacă nu ai atâţia câţi îţi trebuie, îţi vine să te întrebi de ce mai trăieşti". Da, Bogdane, aşa i-am vorbit şi, crede-mă, m-a ascultat cu multă atenţie. Prudentă, a căutat să schimbe vorba. Mi-a spus că la ea omul contează, nu banii. Seara, ne-am văzut din nou. A fost foarte tandră şi am petrecut amândoi o seară agreabilă. Ne-am jucat fiecare rolul admirabil. Pe-al meu l-am jucat atât de bine, încât îmi venea să-mi scot singur pălăria.

Asta s-a întâmplat alaltăieri. Ieri, nu ne-am văzut. I-am spus că voi avea de lucru la birou până târziu. Ne-am dat întâlnire pentru astăzi la prânz. Ne-am întâlnit la ceas, la Universitate. M-a întrebat dacă stau tot aşa de prost cu francii. I-am spus că am împrumutat ceva de la un coleg. Atunci - mi-a propus ea - hai să te duc să luăm masa la o pensiune ieftină. Se mănâncă excelent. Ai să te convingi. Am avut intuiţia că nu mă duce acolo doar ca să-mi cruţe buzunarul, "Şi e departe pensiunea asta a ta?" am întrebat-o. "Nu chiar departe. Pe Călăraşi". De fapt, nu-i pe Călăraşi, ci pe o stradelă care dă în Călăraşi. Îi spune "Apus de soare". Ai mai auzit de strada asta?

- Habar n-am avut că există o stradă cu numele ăsta.

- Există, băieţică. Şi pe strada aceea se află o pensiune. Pensiunea Dankner. Îi spun aşa după numele aceleia care ţine pensiunea. Onorabila cucoană se numeşte Lotte Dankner. Este o femeie de vreo cincizeci de ani, tip de nemţoaică, bine conservată şi destul de plăcută la vedere. Are un fel de a te privi foarte interesant. Şi ştii de ce? Fiindcă are o privire... dublă.

- Asta ce aiureală mai este?

- Nu-i nici o aiureala. Cum naiba să-ţi explic? Are o privire la suprafaţă, nici indiferentă şi nici amabilă. Aşa ca atunci când priveşti pe cineva care nu te interesează şi pe care probabil nu ai să-l mai vezi niciodată. Dar, dinapoia privirii acesteia de la suprafaţă, te sfredelesc ochii ei adevăraţi. Ca două bisturie ce încep să-ţi disece sufletul, dacă se poate spune aşa.

- Şi mă rog, după părerea ta, care a fost rezultatul "disecţiei"?

- Nu-mi place să mă laud, dar cred că n-a tăiat unde trebuia. Cred că am izbutit s-o fac să creadă exact ceea ce crede şi Mica despre mine.

- Iau multe persoane masa la "Pensiunea Dankner"?

- La masă cu noi mai erau trei persoane.

- Ce impresie ţi-au făcut?

- Nişte figuri şterse. Nu cred că vreuna din ele ne-ar putea interesa.

- Pesemne că mai iau şi alţii, masa acolo.

- Asta-i sigur. Mi-a spus-o Mica.

- Va trebui să vedem ce hram poartă toţi cei care iau masa la ea. Şefului i-ai raportat?

- Mai încape vorbă!

- Şi el ce spune?

- Zice să iau acolo masa mai des şi să câştig prietenia vreunuia din "pensionarii" mai vechi. Ştii cum sunt oamenii. Dacă le arăţi încredere, îşi dau drumul la limbă.

- Nu pricep de ce te-a introdus Mica la pensiune. Ce urmăreşte?

- Poate că are planuri mari cu mine. Poţi să ştii!..

***

I-a deschis chiar stăpâna casei.

- Sărut mina, doamnă Dankner!

- Bună seara, domnule.

- Serviţi şi cina, nu-i aşa?

Numai un moment de ezitare. Se părea că nu-i face plăcere că-l vede.

- Da, desigur!

- Atunci aveţi o porţie de mâncare şi pentru un biet hămesit ca de-alde mine? Ştiu, ar fi trebuit să vă anunţ de la prânz, dar n-am fost sigur. Credeam că voi cina în altă parte, la un prieten. Nu aveţi poate să mă credeţi, dar vă spun sincer, nu-mi pare rău. Ca la dumneavoastră n-am mai mâncat decât acasă, la mama, încercă Ducu să-i câştige bunăvoinţa.

Lauda însă nu-şi atinse ţinta.

- Mda! Frida, bucătăreasa mea, se pare că se pricepe destul de bine la gătit. Desigur, ceva de mâncare se va găsi şi pentru dumneata.

"Idiotule - se mustră Ducu - ar fi trebuit să-ţi dai seama, după mâini, că asta nu pune mâna să taie nici măcar un morcov".

- Bună seara! spuse el intrând în sufragerie. Şi adăugă imediat: Poftă bună!

- Mulţumim!

Răspunse doar una din cele patru persoane aşezate la masa lungă din sufragerie.

- Poftim, aşezaţi-vă aici! îl invită Lotte Dankner arătându-i scaunul din capătul celălalt al mesei, parcă dinadins ca să-l facă să se simtă cât mai stingher.

Aşteptând să i se aducă mâncarea, Ducu îşi fixă atenţia asupra comesenilor care înfulecau fără să-i acorde nici cea mai mică atenţie. De fapt, hăpăiau cu poftă numai doi dintre cei trei bărbaţi. În afară de aceştia, la masă se afla şi o femeie cu părul gri, încă tânără, care mai mult ciugulea decât mânca. Cel de-al patrulea comesean, de asemenea, nu făcea impresia că-i este cu adevărat foame. Dintre toţi, acesta suscită cel mai mult interesul lui Ducu. Stătea în capătul celălalt al mesei, cu trei perne sub el. Era un omuleţ cu un cap mare, disproporţionat faţă de puţinătatea trupului. De la tâmple spre creştet capul se îngusta, semn neîndoios că pentru ca pocitania din capul mesei să iasă la lumina zilei medicul trebuise să folosească forcepsul. Sprâncenele erau rare şi, ca defectul să nu se observe sau să se observe cât mai puţin, pocitania şi le îngroşase cu rimel.

Ca vârstă, nu avea mai mult de cincizeci, cincizeci şi doi de ani, cu toate că dacă te luai după nenumăratele încreţituri ce-i boţeau în fel şi chip faţa îl puteai crede mult mai bătrân. Aşezat în capul mesei, mânuia cuţitul şi furculiţa de parcă ar fi fost un preot sau un vrăjitor care oficia. (Comparaţia cu vrăjitorul ţi-o sugera negrul lucitor cu care erau date sprâncenele rare). Ceilalţi doi comeseni nu erau interesanţi. Mâncau cu atâta hămeseală, încât se cunoştea că, din anumite motive, nu avuseseră timp sa ia o masă ca lumea la prânz. Modest îmbrăcaţi, aveau nişte figuri obosite şi triste.

În sfârşit, Lotte Dankner îi aduse cina: şniţel vienez cu garnitură de cartofi prăjiţi şi salată de varză roşie.