Theodor Constantin - Căpitanul de cursă lungă

- Am sentimentul, Mănăilă, că deşi avem câteva fire la mână, totuşi încă nu izbutim să vedem miezul problemei. Ceva ne scapă, ceva ne încurcă, ne întunecă câmpul vizual, perspectiva. Nu ai această impresie?

- Ba da, tovarăşe colonel. Suntem încă în faza ipotezelor, şi nu a ipotezei probabile. Ne încurcă aparenta sau reala inactivitate a diversioniştilor. Aceasta ne obligă şi pe noi la expectativă.

- Să nu greşim, Mănăilă. La o aparentă expectativă. Mereu se ivesc elemente noi, care ne solicită o muncă de investigaţie. Numai ultimele evenimente câtă bătaie de cap ne dau. Trebuie să aflăm ceva mai mult despre Cornelia Melinte. L-am însărcinat pe Bogdan să cerceteze concluziile anchetei cu privire la dispariţia soţului ei. Trebuie să aflăm cine-i această Lotte Dankner, despre care, la ora actuală, nu ştim mai nimic. Dumneata trebuie să continui cercetările în legătură cu Fredi şi cu dispariţia adevăratului Ion Vasilescu. Pe urmă... ei, dar ce rost are să înşir tot ceea ce avem de făcut. Mai bine să trecem la treabă.

O jumătate de oră după întrevederea cu colonelul Joldiş, Ducu sună pe colonelul Păsculescu.

- Mănăilă dragă - îl informă acesta - află că în perioada ce te interesează nu a fost descoperit nici un cadavru care n-a putut fi identificat. Spune-mi, faptul acesta luminează întrucâtva cazul de care te ocupi?

- De loc, tovarăşe colonel. Dimpotrivă, bezna devine şi mai de nepătruns.

- Regret, dar aceasta este situaţia.

- Vă mulţumesc, tovarăşe colonel.

Ducu duse receptorul în furcă încet, de parcă s-ar fi temut să nu se spargă. Era de-a dreptul dezamăgit. Că Fredi şi Lotte Dankner îl lichidaseră pe Ion Vasilescu, era sigur. Dar ce se întâmplase cu cadavrul acestuia? Unde îl ascunseseră?

"Dar dacă, totuşi, nu l-au lichidat?" îi trecu prin minte o bănuială.

Şi dintr-o dată, ca o străfulgerare, intui adevărul. Sună după maşină şi, după ce vârî în buzunar fotografia adevăratului Ion Vasilescu, coborî scările în fugă.

-La Spitalul Central! ceru şoferului. Dă-i bătaie cât poţi de repede!

Fu introdus din nou la directorul adjunct.

- Tovarăşe director, din nou vă deranjez.

- La dispoziţia dumneavoastră, tovarăşe maior.

- Tovarăşe director, aş vrea să ştiu dacă nu cumva se află internat aici la dumneavoastră omul din fotografia aceasta.

- Cum se numeşte?

- Nu cunosc numele sub care a fost internat.

- Am să-l chem pe Dohotaru. El are să vă poată spune.

Ridică receptorul şi ceru să-i fie trimis infirmierul-şef.

Ca să intre pe uşă, infirmierul-şef trebui să, se aplece puţin. Era înalt şi voinic, să sfărâme piatra în palmă.

- M-aţi chemat, tovarăşe director?

- Spune-mi, Dohotarule, se află internat la noi insul acesta?

Dohotaru numai ce privi fotografia, şi spuse:

- Ăsta-i Nudistul, tovarăşe director.

- De când se află aici la dumneavoastră? se informă Ducu.

- Păi să fie vreo doi ani. Data exactă v-o puteţi afla la canţelarie.

- Tovarăşe director, se întrevede vreo posibilitate de vindecare la acest pacient?

- N-aş putea să vă spun nimic precis, fiindcă nici nu cunosc cazul. Dar iată-l pe doctorul Cristinescu. E cel mai în măsură să vă răspundă: Doctor Cristinescu, tovarăşul vrea să ştie dacă întrevezi vreo posibilitate de vindecare la Nudist.

- Îi sunteţi rudă?

- Nu! Vreau să ştiu acest lucru în interes de serviciu.

- Înţeleg!.. În acest caz, vă pot vorbi deschis. După părerea mea, nu există nici o şansă.

Zece minute mai târziu, Ducu afla la "canţelarie" că Ion Vasilescu fusese adus la Spitalul Central la 4 august 1962 şi înregistrat sub numele de Victor Olaru.

- Aţi fost poate dumneavoastră de serviciu în ziua internării lui Victor Olaru? o întrebă Ducu pe funcţionară.

- Da, eu am fost. Ce doriţi să ştiţi?

- Vă amintiţi poate cine l-a adus pe bolnav?

- Desigur! O doamnă. Spunea că-i este rudă, dar nu-mi amintesc ce fel de rudă.

- Mătuşă! o ajută Ducu să-şi amintească.

- Exact! Spunea că-i este mătuşă.

- Vă mulţumesc, soră!

- Va să zică, Victor Olaru a fost internat de la început la secţia dumneavoastră? îl întrebă Ducu pe doctorul Cristinescu.

Acesta, amabil, îl însoţise la "canţelarie".

- Dacă mi-ar fi fost adus de la o altă secţie, aş fi ştiut. În mod obişnuit, atunci când se întâmpla aşa ceva, sunt informat.

- Tovarăşe doctor, acuma sunt edificat şi vă mulţumesc. Tovarăşe, v-aş mai pune o întrebare.

- Sunt gata să vă răspund.

- Aş vrea să-mi spune-ţi dacă Victor Olaru a fost internat de la început la secţia furioşi.

- A fost internat acolo de la început.

- Bine, dacă el se găsea într-o asemenea stare care să necesite internarea în secţia unde sunt duşi bolnavii periculoşi, cum de s-a lăsat el adus aici?

- Am neglijat să vă spun că, deşi era legat cu mâinile la spate, a dat mult de furcă celor doi miliţieni care l-au adus aici.

- Va să zică, doamna - mătuşa - era însoţită de doi miliţieni.

- Altfel cum credeţi că l-ar fi putut aduce!..

CAPITOLUL XI

- Tovarăşul profesor Damian?

- Da, eu sunt profesorul pensionar Damian. Cu cine am onoarea?

- Mă numesc Mănăilă şi sunt ofiţer de securitate. Mi-am îngăduit să vă deranjez pentru a vă cere unele informaţii.

- Cu dragă inimă vă stau la dispoziţie. Cu ce vă pot fi de folos?

- Dumneavoastră luaţi masa la Pensiunea Dankner?

- Da. Acolo iau masa la prânz. De mai mulţi ani.

- De câţi ani?

- Dacă ţin bine minte, cred că din 1960.

- Deci, de circa patru ani. De când luaţi masa acolo, aţi legat ceva cunoştinţe?

- Nu prea multe, deşi, în general, sunt un om foarte sociabil.

- De ce? Aţi avut sau aveţi motive speciale?

- În nici un caz motive speciale. Cred că ceilalţi, cu care mă întâlnesc acolo, sunt firi mai puţin sociabile. Mă refer la cei vechi.

- Spuneţi-mi. Doamna Lotte are "credincioşi" mai vechi decât dumneavoastră?

- Vreo doi, trei poate sunt mai vechi decât mine.

- De pildă!

- De pildă, Rădulescu, pensionar ca şi mine. A lucrat în petrol. Un tip cam ursuz. De loc sociabil. Pe urmă, Stamatescu de la Telefoane. Cred că Stamatescu e cel mai vechi dintre noi toţi.

- Şi, desigur, Ion Vasilescu, adăugă Ducu.

- Domnul Fredi? Da' de unde! Caraghiosul ăla a apărut la Pensiune abia cu vreo doi, trei ani în urmă. Cred că prin 1962.

- Îl găsiţi caraghios?

- Caraghios, fiindcă e tare afectat. Pe deasupra, şi ridicol, fiindcă atunci când catadicseşte să-ţi vorbească, ai zice că-ţi face o favoare.

- Interesant! Sunt unii însă, care, pur şi simplu, se tem de el.

- De Fredi? De pocitania aia? Tare aş vrea să ştiu şi eu cine a putut să vă spună o asemenea enormitate.

- De pildă, colega dumneavoastră, Cornelia Melinte. O cunoaşteţi?

- Cum să nu! Ea v-a spus că se teme de Fredi? N-aş crede. În orice caz, nu trebuie să puneţi prea multă bază pe ce spune. E o fire cam ciudată.

- Şi găsiţi că pe afirmaţiile unui om cu o fire ciudată nu merită să se pună bază?

- Nu ca regulă generală. Dar în cazul acesta, da! Nu ştiu dacă sunteţi informat. Dar a avut, săraca, un mare necaz cu soţul ei. A dispărut la un moment dat. După câtva timp, a fost găsit în lacul Snagov un cadavru, mi se pare mutilat, în care ea şi-a recunoscut bărbatul. De atunci a rămas cu o anumită... sensibilitate. De aceea, nu e de mirare că ea se teme de Fredi. Apoi, după câteva clipe, cu o oarecare ezitare: Dar s-ar putea să fie şi altceva.