Theodor Constantin - Căpitanul de cursă lungă

Căpitanul de miliţie punea întrebări cu mult tact şi lui Bogdan nu-i rămânea altceva decât să asculte răspunsurile şi, eventual, să noteze în carnetul său ceea ce i se părea mai interesant. Îşi rezerva dreptul ca, la sfârşit, să pună şi el întrebări. Deocamdată, ascultând răspunsurile pe care le dădea inginerul, află că socrul se numea Liviu Paulian, că fusese dentist şi că de opt ani ieşise la pensie. Mai află că nu suferise de nici o boală incurabilă, care eventual ar fi putut explica o asemenea hotărâre disperată.

- Mă simt obligat să adaug, tovarăşe căpitan, că socrul meu manifesta un optimism robust. Ne spunea, adesea, că are de gând să trăiască mai mult decât tatăl său, care a decedat la vârsta de nouăzeci şi doi de ani.

- Atunci cum vă explicaţi că s-a sinucis?

- Nu mi-o pot explica în nici un fel, tovarăşe căpitan.

- Cu toate acestea, trebuie să existe o explicaţie.

- Evident. Numai că nu sunt în stare s-o găsesc. Pentru mine rămâne o enigmă de nedezlegat.

- Poate că din punct de vedere familial să fi avut unele nemulţumiri, sugeră căpitanul.

- Vai de mine, dar cum vă puteţi închipui aşa ceva, tovarăşe, interveni în discuţie soţia inginerului.

- Am întrebat. În familiile cele mai unite se întâmpla câteodată mici neînţelegeri, certuri neînsemnate, care însă...

- Tovarăşe căpitan, nu a fost cazul în familia noastră, îl întrerupse inginerul.

- Şi pentru dumneavoastră sinuciderea soţului este de neînţeles? întrebă căpitanul pe văduva Paulian.

Ea dădu din pap fără să răspundă. Doar lacrimile curseră mai abundent...

- Nu aţi observat dacă în ultimul timp era cumva abătut? Sau preocupat de ceva? Nu v-a împărtăşit cumva vreo anume frământare a lui?

- Nu!

Bogdan şopti căpitanului că vrea să pună şi el câteva întrebări.

- Aş dori să aflu, tovarăşe inginer, dacă în ultimele zile n-a sosit vreo scrisoare pe numele socrului dumneavoastră.

- După cât ştiu eu, nu! Poate în lipsa mea. Pe urmă, întorcându-se spre soţia sa: Violeta, a primit tata-socru vreo scrisoare zilele acestea?

- Nu! De obicei nu soseau scrisori pe numele tatei.

- ...Şi nici nu l-a vizitat cineva în ultimele zile?

- Nu! Adică, da. Chiar astăzi, confirmă soţia inginerului.

- Cum, Violeta, a venit cineva la tata, astăzi?

- Da! Cu vreo oră înainte de a se... de a se omorî.

- Şi de ce n-ai spus-o de la început? se indignă inginerul.

- Pur şi simplu, fiindcă nu mi-a trecut prin minte că asta ar putea să-i intereseze pe dumnealor. De altfel, nici nu cred că are vreo legătură cu...

- Asta rămâne să apreciem noi, i-o tăie Bogdan. Va să zică, spuneţi că mai înainte cu o oră, două a venit cineva să-l vadă pe tatăl dumneavoastră. Îl cunoşteaţi?

- Nu! Nu l-am mai văzut niciodată.

- Cine i-a deschis?

- Eu! Mă aflam în vestibul, fiindcă mă pregăteam să ies în oraş.

- Vreţi să-mi relataţi şi mie cum v-aţi înţeles cu el?

- Cum m-am înţeles? întrebă ea sincer mirată. Nu pricep ce vreţi să spuneţi... ce vreţi să insinuaţi.

Bogdan nu fu mai puţin mirat auzind acest răspuns.

"Vrea să mă prostească. De vreme ce Koruz e surdomut, e normal s-o fi întrebat cum s-a înţeles cu el".

Pe urmă, tare:

- Va să zică cetăţeanul acela a sunat la sonerie. Dumneavoastră vă aflaţi în vestibul şi i-aţi deschis. Pe urmă, ce s-a mai întâmplat?

- M-a întrebat dacă tata este acasă.

"Koruz a întrebat-o dacă taică-su e acasă. Mă crede idiot?"

- Şi dumneavoastră ce i-aţi răspuns?

- I-am răspuns ce trebuia să-i răspund: că este. Mi-a spus că vrea să-i vorbească. L-am întrebat atunci pe cine să anunţ. Mi-a spus că îl cheamă... un nume puţin obişnuit. O clipă şi am să-mi amintesc. Da, mi-a spus că-l cheamă Hărsulean. "Tata vă cunoaşte?" l-am întrebat. "Nu, doamnă. Vin din partea unui bun prieten de-al dumnealui". Tata, aflând de la Mia - Mia este fetiţa mea - că îl caută cineva, a venit în vestibul. "Pe mine mă căutaţi?"' l-a întrebat. "Dacă sunteţi domnul Paulian, pe dumneavoastră vă caut", a spus domnul acela. "Eu sunt. Ce doriţi?" "Domnule Paulian, prietenul dumneavoastră Ovidiu vă transmite salutări". "Prietenul meu Ovidiu?", parcă s-a mirat tata. Dar pe urmă a adăugat imediat: "A, da! Nu l-am mai văzut de atâţia ani şi uitasem de el. Poftiţi, intraţi!" Şi l-a condus în camera lui. Pe urmă, eu am plecat în oraş, la croitoreasă.

- Aţi asistat la întrevederea dintre soţul dumneavoastră şi străinul acela? întrebă Ducu pe văduvă.

- Nu, tovarăşe. Eu îi ajutam Miei să-şi facă lecţiile.

- La plecare cine î-a deschis uşă? Soţul sau dumneavoastră?

- Soţul meu. Eu, v-am...spus, eram ocupată cu fetiţa. Când a revenit, l-am întrebat cine era şi ce-a vrut. Mi-a spus că venise din partea unui coleg din provincie, pe care îl cunoscuse la armată, în timpul războiului.

- Altceva nu v-a mai spus?

- Nu!

- N-aţi observat nici o schimbare la el după vizita acelui necunoscut?

- Nu! De altfel, eram întoarsă cu spatele la el, fiindcă mă aflăm la masa aceea cu Mia.

- Dar vocea, vocea nu vi s-a părut schimbată?

- Nu! Eram atentă la ce spune Mia. Repeta lecţia la Geografie.

- Şi pe urmă ce s-â întâmplat?.

- După vreo zece minute, poate un sfert de oră, mi-a spus că se duce să-şi ia nişte ţigări. L-am rugat să cumpere şi nişte chibrituri de menaj, că le terminasem. S-a întors repede. "Ţi-am luat chibrituri", mi-a spus. "Le-am pus în bucătărie". "Bine", i-am răspuns. El a venit lângă noi la masă, a ascultat câteva clipe la ce spunea Mia, pe urmă a ieşit din cameră. S-a dus la el. Mai târziu, când s-a întors de la croitoreasă Violeta, a continuat ea lecţiile cu Mia, iar eu m-am dus în bucătărie să pregătesc ceva pentru cină. Nici eu, nici Violeta n-am ştiut când s-a întâmplat nenorocirea. Am aflat de la o vecină, care a venit să ne anunţe că jos, în stradă...

Hohotul de plâns aproape o înecă. Se mai linişti abia după vreo zece minute.

- Tovarăşă, respect durerea dumneavoastră, dar aş mai avea să vă pun câteva întrebări. Sunteţi în stare să-mi răspundeţi? Dacă nu, putem amâna pentru altă dată.

- Voi încerca, tovarăşe.

- Dumneavoastră l-aţi văzut la faţă pe acel domn Hărsulean? Vă pun această întrebare, fiindcă, dacă stăteaţi Ia masa aceea, eraţi întoarsă cu spatele.

- M-am uitat peste umăr la el, şi când a intrat, şi când a ieşit.

- Vi s-a părut o figură cunoscută?

- Nu!

- Sunteţi sigură că nu l-aţi mai văzut niciodată?

- Cred că nu l-am mai văzut niciodată.

Bogdan se întoarse către inginer.

- Dumneavoastră unde vă aflaţi, tovarăşe inginer, când s-a întâmplat nenorocirea?

- La institut. Am luat masa la cantină şi m-am reîntors la lucru. Suntem într-o perioadă de vârf.

- Încă o singură întrebare, tovarăşe inginer. Socrul dumneavoastră era cumva la curent cu, hai să-i spunem, cu natura muncii dumneavoastră, la institut?

- Nu! Categoric, nu!

- Raportează, Lucian!

Lucian era un lucrător din echipa operativă.

- Tovarăşe maior, am făcut întocmai cum mi-aţi ordonat.

- Şi?

- E surd, tovarăşe maior. Nici n-a tresărit când Mişu, băiatul meu, a făcut să explodeze o "boamba" chiar în spatele lui.

- Dar de vorbit?

- Tovarăşe maior, e mut. Acasă la el se înţelege prin semne cu nevastă-sa.

- Bine verificat?

- Tovarăşe maior, îmi iau toată răspunderea.