Theodor Constantin - Căpitanul de cursă lungă

- Nu! Mă trimit curier diplomatic. Am să am prilejul să mă aerisesc puţin, să răsuflu puţin.

- Depinde unde te trimit.

- După câte am aflat, în Occident, şi nu într-o singură ţară.

- Te felicit şi te invidiez. Ce n-aş da să pot plecă şi eu măcar până în Cehoslovacia. Nu de alta dar ca să mă pot lăuda pe urmă că am fost în străinătate.

- Dacă ai să mă iubeşti puţin şi ai să fii fată cuminte, cât voi lipsi, îţi promit ca la vară să te duc la Praga.

- Degeaba, nu te cred. Costă o mulţime de bani şi pe tine nu te aude cineva decât văitându-te că eşti în pană.

- Până la vară scap eu de datoria cu maşina. Pe urmă; dacă plec, am să mă întorc de acolo cu ceva lucruri, pe care să le pot transforma în bani. Tu ce vrei să-ţi aduc?

- Mai întâi, să ştim sigur că pleci.

- Nouăzeci şi nouă de procente că da. Spune-mi, ce vrei să-ţi aduc?

- Parcă eu ştiu ce-i pe acolo! Vezi şi tu ceva frumos, care are să-ţi placă ţie. Şi când ar urma să pleci, ţi-au spus?

- După toate probabilităţile, în maximum zece zile. Am să lipsesc, dacă itinerarul rămâne acelaşi, vreo două săptămâni.

Mica se desprinse brusc de lângă el.

- Spuneam că-ţi fac o cafea. Vestea pe care mi-ai dat-o a fost însă atât de neaşteptată, încât am uitat. Ţi-o fac imediat.

Şi fugi în bucătărie. Ducu se cuibări mai bine în fotoliu. "Ce mi-a venit să-i spun că mă "trimit" în străinătate? Cred însă că rău n-am făcut".

- Probabil că ai să ştii cu câteva zile înainte data precisă a plecării? întrebă Mica din bucătărie.

- Fără îndoială. Dar de ce mă întrebi?

- Fiindcă are să trebuiască să-ţi ajut la bagaje. Un bărbat nu se pricepe la treaba asta. Sper că ai să-mi dai voie.

- Dacă are să-ţi facă plăcere, bineînţeles.

- Nu eşti tu băieţaşul meu scump?

- Serios! nu se putu el stăpâni să replice. Spre norocul său, din bucătărie, Mica nu putu să vadă zâmbetu-i ironic.

- Gata cafeaua, Dane!

Mica aduse cafelele. Puse tăviţa din material plastic pe o măsuţă. Ea se aşeză, cu picioarele strânse sub ea, pe celălalt fotoliu.

- Să vedem dacă are să-ţi placă.

Ducu sorbi o înghiţitură şi, bineînţeles, o găsi excelentă, deşi nu era de loc. Dimpotrivă, avea un gust aproape neplăcut.

- Dacă te duci şi în R.F.G., probabil ai să cauţi să-l vezi şi pe unchiul tău.

- Nu cred. Depinde.

- De ce?

- De împrejurări. Nu trebuie să uiţi că nu plec ca simplu turist.

- Vrei să spui că trebuie să fii prudent?

- Bineînţeles.

Ducu bău cafeaua repede, tocmai fiindcă nu-i plăcu. Mica, în schimb, nu se grăbea. Sorbea câte o picătură şi mereu îi venea în minte să întrebe câte ceva. Voia să ştie dacă va pleca singur sau însoţit, dacă bagajele diplomaţilor sunt controlate şi aşa mai departe. La un moment dat, tot răspunzând, Ducu simţi că i s-a făcut somn. Îşi acoperi cu palma un căscat, dar imediat îi veni din nou să caşte.

"Ce naiba m-a găsit?", se întrebă făcând eforturi să nu caşte.

- Ţi s-a făcut somn, Dane. Nu vrei să te întinzi puţin?

- Nu, de loc! Are să-mi treacă. Sau dacă mă fură somnul, în fotoliul ăsta se poate dormi destul de comod.

- Somnorosule!

Mica se uita la el cu un fel de curiozitate detaşată. Şi abia acum înţelese.

"Ticăloasa, trebuie că mi-a pus ceva în cafea".

O clipă intră în panică. Dacă adormea - şi sigur că avea să adoarmă - şi îl scotocea prin buzunare?.. Răsuflă însă imediat uşurat. Chiar dacă îl scotocea, nu avea să găsească nimic compromiţător. Bine, dar în ce scop îl drogase? Nu avu timp să-şi mai răspundă fiindcă în clipa următoare adormi buştean.

Mica mai rămase locului, privindu-l cu un aer batjocoritor, pe urmă se ridică şi începu să-l caute prin buzunare. Controla din nou legitimaţia, scotoci prin portvizit, dar în mare grabă. Altceva căuta. Cheia de contact de la maşină. În sfârşit, o găsi. Petrecând lănţucul în jurul arătătorului, se duse să se îmbrace. Câteva minute mai târziu, după ce privi în treacăt la Ducu, care dormea dus, părăsi apartamentul.

Când ajunse în stradă, urcă în maşină, porni motorul şi curând "Rekord"-ul se făcu nevăzut după colţ.

"Rekord"-ul străbătu bulevardul Magheru, condus cu multă competenţă de Mica, apoi bulevardul Ana Ipătescu, pe urmă, din Piaţa Victoriei, o porni pe şoseaua Kiseleff, până la Bufet. De acolo, o coti la stânga pe strada Arhitect Mincu, pe urmă, prin spatele Pieţii 1 Mai, traversând mai multe străzi, ajunse pe Sandu Aldea. Acuma Mica micşoră de tot viteza. Pe la jumătatea străzii aştepta un bărbat, care se urcă în maşină, lângă Mica, din mers. "Rekord"-ul reveni la viteza normală. Se întunecase, în Piaţa Scânteii. Mica opri maşina. Coborî şi locul la volan îl luă individul pe care îl luase din drum. "Rekord"-ul pornea mai departe pe şosea. Mica intră în parc, unde, datorită sezonului înaintat şi norilor care ameninţau cu ploaie, era pustiu.

...Şi în timp ce ea se plimba pe malul lacului, complicele ei părea a fi rămas în pană de cauciuc pe un drum de ţară dincolo de Snagov. Ridicase cu cricul roata stânga din spate şi pe o bucată de pânză cauciucată înşirase câteva chei. După aceasta, scoase din buzunarele pardesiului două paralelipipede din material plastic, pe care, cuplându-le, încropi o staţie de radio. Puse postul pe lungimea de undă cuvenită şi ieşi în eter, semnalizând mai întâi indicativul de apel. După ce se convinse că fusese primit, transmise un text cifrat dinainte.

Totul nu dură mai mult de opt-zece minute. Decupla staţia, vârî paralelipipedele în buzunarul pardesiului, privi încă o dată atent împrejur şi, după ce se convinse că nu e nimeni pe aproape, porni motorul, făcând calea întoarsă.

Pe bulevardul Expoziţiei aştepta Mica. Maşina opri în dreptul ei. Complicele Micăi coborî. Privi în dreapta, în stânga. Pe bulevard, nici ţipenie de om.

- Totul e în regulă. Urcă!

Mica urcă la volan şi în clipa următoare "Rekord"-ul porni cu viteză.

Complicele ei privi după maşină până n-o mai văzu, apoi, ridicându-şi gulerul pardesiului, fiindcă începuse să se facă frig, şi vârându-şi mâinile în buzunare, traversă bulevardul şi se afundă pe una din străzile care dădeau în bulevardul 1 Mai.

Când Mica opri maşina în locul de unde o luase, se uită la ceas. Trecuseră exact patruzeci şi cinci de minute. După ce intră în casa, primul lucru pe care îl făcu fu să se convingă dacă Ducu mai doarme. Dormea, bineînţeles. Pe buze i se ivi o clipă un zâmbet de satisfacţie. Se apropie de el şi-i vârî în buzunar cheia de contact. Trecu apoi în camera cealaltă, se dezbrăcă şi după ce îşi puse un halat se duse să deschidă fereastra.

"Aerul rece îl va trezi mai repede", îşi spuse.

Dar după ce se trezi mai trecură zece minute până când Ducu să fie conştient că nu mai doarme. Deşi treaz, ţinea ochii închişi. Nu se simţea prea bine.. Urechile îi cam vâjâiau şi-i era o sete cumplită.

În sfârşit, izbuti să deschidă ochii. Mica stătea culcată pe un divan şi citea, la lumina veiozei, o carte.

- Te-ai trezit? Măi, măi, dar ştii că ai dormit, nu glumă!

- Cât e ceasul?

- Aproape opt.

- Înseamnă că am dormit mai mult de o oră! Mai mare ruşinea. Cred că mă găseşti caraghios.

- De ce caraghios? Ai fost obosit. N-ai spus tu că ai dormit în noaptea asta numai trei ore?

- Va să zică, nu mă găseşti caraghios?